Cornel Cotuţiu, Pompa de iluzii 2, Editura "Şcoala ardeleană", Cluj-Napoca

Cornel Cotuţiu nu este doar un dascăl de vocaţie, ci şi un scriitor complex. Proza reprezintă un adevărat atuu al scriiturii domniei sale (cititorii unor romane precum: Ce rămâne?, sau ai nuvelelor ce-i poartă semnătura sunt cu certitudine în asentimentul meu când spun că în cadrul lor, atât rafinamentul naraţiunii, cât şi frumuseţea dialogului sau originalitatea acţiunii sunt elemente definitorii ale acestor texte aparte), însă nici jurnalul, cronica sau textul polemic nu-i sunt străine.
Cele peste 36 de titluri, ce răsar parcă, la o simplă răsfoire a catalogului unei prestigioase biblioteci precum cea a universităţii din Cluj, sunt dovezi peremptorii ale modului în care talentul se împleteşte cu munca în viaţa dânsului. A nu se crede că prodigiozitatea operei se manifestă doar sub raport cantitativ! Dimpotrivă! Domnia sa este un scriitor citit, recenzat, iubit de critică şi un redutabil partener în caz de polemică (rog pe bunul Dumnezeu să mă ferească de un astfel de prilej!). De aceea, iniţiativa de a aduna, la ceas aniversar, câteva dintre cele mai reprezentative texte ce-i definesc receptarea critică, se constituie într-un fapt editorial vrednic, cu caracter testimonial. Scriitorii antologizaţi, nume mari ale culturii bistriţene şi celei naţionale, precum: Virgil Raţiu, Ion Radu Zăgrean, Doina Popa, Imelda Chinţa, Menuţ Maximinian, Ion Buzaşi, Icu Crăciun, Veronica Oşorheian, Elena M. Cîmpan, Aurel Podaru, Ioan Seni, Viorel Mureşan, Iacob Naroş şi mulţi alţii, vin să aducă argumente în sprijinul unei idei pe care orice cititor serios al operei dânsului o împărtăşeşte, anume că onorabilul mânuitor al condeiului este făuritorul unor opere ce au trecut deja textul criticii şi vor străbate cu certitudine negurile vremurilor, rămânând emblematice în peisajul literar românesc local şi naţional.
Aflat la a doua iniţiativă de acest fel (căci mai există un dosar al receptării critice, înfăptuit cu câţiva ani în urmă), autorul ţine să insereze în volum şi câteva interviuri. Ca partener de dialog, Cornel Cotuţiu se dovedeşte, în ciuda măştii şugubeţe pe care o afişează uneori, un partener sensibil. În plus, presat de curiozitatea unor scriitori precum Mihaela Solomon (p. 63-73), decide să evoce şi momente care, deşi i-au marcat pozitiv destinul, contribuind la formarea lui, nu i-au făcut plăcere. De exemplu, exmatricularea, fără temei, din facultate (p. 68) sau modul în care a trebuit să renunţe la o promiţătoare carieră de jurnalist în favoarea celei de dascăl. Lectura acestui pasaj lasă parcă să se întrevadă o lacrimă nerostită în colţul sprâncenei:
"Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înfiinţatul ziar de la Bistriţa (Ecoul), avea nevoie în redacţie de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei şi să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut aşa ceva, redacţia mă dorea încadrat, nu şi acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la ţară! Aşadar, precum zice tot omul: Aşa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o de peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială." (p. 69).
Şi meleagurile natale constituie un subiect important pentru profesorul Cotuţiu. Intervievat, de această dată de consăteanul său, scriitorul Menuţ Maximinian, domnia sa dă la iveală adevărate pagini de amintiri din copilărie, în cadrul cărora se îmbină literatura cu folclorul şi memorialistica:
"Pentru mine, Dumbrăviţa este, de la 10 ani, un loc de miraj, de reconfort sufletesc şi spiritual. Este acel cuib al visurilor, cum i-a zis Liviu Rebreanu localităţii Maieru. Aveam 10 ani, când tata m-a luat de mână şi am trecut din Beclean, prin nişte poieni şi păduri şi m-am trezit deasupra Diugului. Am coborât "Pa Sarata" la prima familie a neamurilor mele. Tata a crescut în casa rămasă unchiului Garvilă Cotuţiu. Îmi amintesc cum, ajuns la poartă, am strigat "Şiert îi laptele?" şi mătuşa Irina a răspuns "Amu îl pui la şiert". Şi de atunci, ani de-a rândul, am fost la Diug, cum îi zic oamenii Dumbrăviţei. Acolo am avut verişori superbi, apoi de-a lungul timpului unchii şi mătuşile m-au răsfăţat, iar eu am dorit să mă integrez în familia lor, de aceea am şi fost cu vaca la păscut, am cules porumb, am dormit în pănuşi, "pâţâiene", cum le zic diuganii. Nu mai zic de întrunirile anuale de Sfânta Mărie, la Dumbrăviţa, care erau celebre cel puţin din trei puncte de vedere: slujba de la Biserică, susţinută de o mulţime de preoţi, toţi fii ai satului; jocul de la şură, unde am văzut pentru prima dată în viaţa mea învârtite şi bărbuncuri; şi apoi acele baluri, unde veneau intelectualii locului, dar şi tineri din Năsăud, Dej sau Beclean." (p. 236-237).
Ar mai fi multe de spus despre cel de-al doilea volum al Pompei de iluzii, ce se constituie într-o fericită simbioză între textul critic, memorialistică, anexa fotografică şi cea documentară. A pătrunde însă mai adânc în frumuseţea şi bogăţia acestui "op" ar însemna a-i răpi cititorului posibilitatea de a-l descoperi el însuşi. De aceea, cerând de pe-acum iertare celor care ar fi aşteptat mai multe de la acest text, le recomandăm din toată inima să se aplece cu atenţie asupra lucrării. Vor descoperi un altfel de Cornel Cotuţiu, omul de dincolo de operă, din care aceasta-şi trage fiinţa! Iar autorului, îi urăm la popas aniversar, ani mulţi, rodnici şi multe incursiuni în lumea muzelor şi a visării creatoare!