Realitatea secundă (1)

Textul ce urmează nu are rigoarea necesară unei cercetări ştiinţifice. Nici caracteristicile unui comentariu pe temă dată. Nu e nici povestea unor secvenţe dintr-un timp revolut. Nu e nici proză. Eventual proză nonfictivă pe seama unor oameni care au fost, dar rămân pentru posteritate; aceasta, graţie strădaniei unor intelectuali din lumea satului transilvan românesc, adică, persoane care, din ataşament pentru locurile natale, încredinţează cuvântului tipărit date şi fapte culese, comentate, analizate, aşezate în lada de zestre a realităţii secunde. (Voi lămuri în final ceea ce înţeleg eu prin această sintagmă).
Apropo de proza nonfictivă: ea are avantajul de a lăsa autorului lejeritatea divagaţiilor, a parantezelor, a spontaneităţii.
Imboldul incursiunii mele de acum are un resort sentimental: Am descoperit într-o carte a poetei şi etnologului Veronica Oşorheian numele Cotuţiu, originar din Diug/Dumbrăviţa (localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud). Ei bine, rândurile care urmează rezultă din valorificarea unor fişe de mai demult sau recente, alcătuite din cercetări proprii în arhive şi din lecturi ale unor cărţi cu profil monografic.
Când, copil fiind, descoperi satul tatălui tău şi afli mătuşi, unchi, veri, nepoţi, cărora le aparţii şi tu, e ca şi cum ai descoperi unul din cele două izvoare ale vieţii tale.
Când afli că din cel mai sărac sat odinioară, de pe Valea Ţibleşului, au ieşit cei mai mulţi preoţi, învăţători, scriitori, gazetari, funcţionari, meşteşugari, tu, copil, apoi adult, simţi că ţi se umflă pieptul de mândrie, te făleşti că eşti fiul tatălui tău, că satul acesta se numeşte Dumbrăviţa (Diug).
Adică - o localitate spre care ajungeai altădată, pornind de la Beclean, pe scurtătură, străbătând păduri, poieni, dealuri cu fâneţe, ca apoi să cobori în el ca într-un ghioc al unei palme care se deschide spre lume, spre cultură, cu dorinţa de a fi mai mult, mai altfel decât au hotărât proniile cereşti la începuturi.
În sătucul acesta e fântâna familiilor Cotuţiu. Onomastica e discutabilă (cunosc chiar o legendă), dar am observat că rezonanţa ei ţine de distincţie, de inconfundabil, indiferent unde s-au aşezat familii purtătoare a acestei identităţi.
Iată de ce tresar de câte ori întâlnesc numele aşezat mai cu seamă în orizontul inefabil al culturii, al artisticului. Uite aşa mi s-a întâmplat, descoperind în cartea doamnei Veronica Oşorheian („Şirag din pietre de râu”, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2oo9) un Nechita Cotuţiu, acolo unde mă aşteptam cel mai puţin: în Leşu (localitatea natală a autoarei), localitate situată la marginea defunctului imperiu austro-ungar, margine, desigur, până la 1 Decembrie 1918, în drumul peste Carpaţi către Moldova.