Prof. Mirela Rus: Căutând sacrul în profanul cel de toate zilele

Tudor Vianu arăta că toate valorile sunt „polare”. Astfel, avem ADEVĂRUL și FALSUL în Gnoseologie, FRUMOSUL și URÂTUL în Estetică, UTILUL ȘI PERNICIOSUL în Economie, BINELE și RĂUL în Etică etc. Mircea Eliade ne face mai mult decât o prezentare a conceptelor SACRU și PROFAN. Savantul ne spune că orice ființă umană are sentimentul sacrului. Putem deduce așadar că Dumnezeu a sădit în om sfințenia, camuflată în profanul ei cel de toate zilele. Si asta este încă de la Animismul ancestral, Politeism și ajungând la Monoteism. Ne mai sugerează același M. Eliade că fiecare om are sentimentul religios, indiferent de religia în care crede.
Fiecare în parte are ceva sfânt aici, pe acest pământ. Pentru unii familia, în special copiii, părinții. Pentru alții, casa, avuția sa, iar pentru o altă categorie, sfânt este pământul din care suntem creați, sfânt este pământul care ne dă roada sa, sfântă este țărâna în care odihnesc strămoșii noștri, „părinții din părinți”. Personajul lui Liviu Rebreanu este chemat de „glasul pământului”, așadar putem spune că pentru țăranul român din acele vremuri evocate, sacrul izvora din dragostea pentru pământul său. În Vechiul Testament, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Nu te apropia aici, ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt.” (Ieșirea,3,5)
Dacă separăm sacrul de profan și zicem că cele sfinte sunt în Ceruri și cele profane pe Pământ, atunci este foarte posibil ca sacrul să fie profanat, iar profanul să fie sacralizat. Dacă vorbim de spațiu, referindu-ne la sacru și profan, aceste două ipostaze definesc și ideea de timp. Așadar, există timpul sacru, dacă ne gândim la sărbători religioase, la semnificația și trăirea lor, la timpul liturgic, precum și timpul profan, căruia omul i se subordonează în mare sau prea mare măsură, și aici este vorba despre durata temporală obișnuită, a vieții și a activităților de zi cu zi. Timpul sacru conduce ființa umană în accederea spre veșnicie; este un timp mitic, primordial, un veșnic prezent. Spre exemplu, participarea duminică de duminică, dar și în sărbători la Sfânta Liturghie, aduce cu sine, de fiecare dată, trăirea unui timp interior, ca și cum am ieși din sfera măsurabilului.
Omul zilei de azi încearcă să evadeze din profan și își găsește refugiul în ceea ce el crede că ține de sacralitate. Dar, din nefericire, este doar o iluzie, deoarece trăiește de fapt într-o lume a aparențelor și nu a esențelor. De exemplu, așteaptă nerăbdător sărbătorile de iarnă, trecând pe lângă el semnificația adevărată a Nașterii Mântuitorului, căci vede mai degrabă vitrinele și rafturile magazinelor pline, îl așteaptă pe Moș Crăciun, petrecerea și voia bună este primordială și, eventual, merge la biserică, pentru că așa se cade de sărbători. Așteptarea unei revelații a sacrului, a unei întâlniri cu acesta este umbrită de felul în care lăsăm profanul să dea năvală în viețile noastre. Așa cum răul este o lipsă a binelui, întunericul, o lipsă a luminii, profanul este un fel de negare a sacrului, sau o negăsire a acestuia. Mircea Eliade spunea că „sacrul și profanul nu sunt două lumi diferite, ci sunt două moduri diferite de a fi”.
Oricât de mult am cunoaște din științele teologice, oricât de mult am sta într-o biserică, dacă nu-l vom recunoaște pe celălalt, nu-l vom accepta, nu-l vom vedea pe Dumnezeu în chipul aproapelui nostru și nu-l vom iubi, va fi cu neputință ca sacrul să se manifeste. Căci chipul lui Dumnezeu simbolizează infinitul și sacrul. Constatăm tot mai mult că omul, omenirea par a fi într-o cădere, și în primul rând una spirituală. Dar totuși, poate că în adâncurile ființei sale, nu s-au șters toate amprentele dumnezeirii și, cum spunea tot Mircea Eliade, „după prima cădere, deși orbit spiritual, strămoșul lui, omul primordial, Adam, mai păstrase destulă înțelepciune ca să poată regăsi urmele lui Dumnezeu în Lume.”

Prof. Mirela Rus