Pr. Vasile Beni: Toate suferinţele grele nu se pot compara cu pierderea vederii

Dragii noștri credincioși!  Hristos a înviat!

         Ne aflăm cu ajutorul bunului Dumnezeu în Duminica a şasea de după Învierea Domnului, ultima Duminică din acest an când ne salutăm cu mesajul pascal ,,Hristos a Înviat!” Iar textul Evangheliei care se citeşte la Sfânta Liturghie îl întâlnim la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, capitolul 9, versetele 1-38 şi care ne descriu vindecarea orbului din naştere.

Minune pe care Iisus a săvârşit-o pentru ca să-şi arate încă o dată dumnezeirea Sa și care ne oferă prilejul de a medita pe scurt asupra celor două aspecte din viaţa noastră: orbirea trupească şi orbirea sufletească.

Orbirea trupească. Cât de îngustă e lumea orbului? De câte nu se poate bucura el? Cântarea bisericească îl prezintă sugestiv: „N-am văzut niciodată soarele, nici pe părinţii mei la faţă! Şi nu mai suferă picioarele mele loviturile pietrelor”.

Cred că fiecăruia dintre noi ne-a fost dat ca, mergând pe cărările acestei vieţi, să ne întâlnim cu oameni nevăzători. Şi pentru moment am fost cuprinşi de un sentiment de milă faţă de cei care sunt încercaţi de această grea suferinţă.

Pentru că dintre toate cele cinci simţuri cu care fiecare dintre noi am fost înzestraţi de către Bunul Dumnezeu cel mai de preţ a fost este şi va fi văzul.

Dacă ne-am opri nu doar ca să-i privim, ci şi să-i vedem pe cei nevăzători, să vedem cum se desfăşoară doar o zi din viaţa lor, cred că am fi cu mult mai conştienţi ce dar mare ne-a dat Dumnezeu fiecăruia dintre noi, şi anume vederea.

Să ne gândim că un om orb sau nevăzător nu vede chipul celor dragi, nu vede cerul înstelat sau câmpul plin de flori. Nu vede icoanele sau Sfânta Biserică, nu vede răsăritul şi apusul soarelui, nu vede frumuseţile acestei lumi. Iar viaţa unui asemenea om este umbră, întuneric, greutate, iar pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele este nevoit să cerşească. Pentru că multe boli și multe suferințe chinuiesc viața oamenilor. Dar cea mai grea suferință pare a fi orbirea. Neputând munci ca să poată trăi, de obicei, orbii cerșesc.

Dintre toate categoriile de cerșetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cerșetorilor, este cu neputință să nu-l înduioșeze cât de puțin mâna întinsă a unui orb.

Cum apare orbirea sufletească? În calitate de creștini ne-am putea întreba de unde vine orbirea sufletească? Și poate că răspunsul ne surprinde, dar adevărul este că orbirea sufletească vine prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminători ai feței, dar și două punți prin care păcatul este adus din afară în lăuntrul sufletului.

Biblia, această carte de căpătâi a omenirii, ne oferă multe pilde de orbire sufletească încă de la începutul lumii. Voi aminti câteva exemple:

a. În cartea Genezei aflăm că prima femeie din lume a văzut că rodul pomului cunoștinței binelui și răului era plăcut la vedere și bun la mâncare; și a luat, a mâncat și a dat si bărbatului său (Facere 3, 6).

 b. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe  pământ"  (Facere 6; 2, 5-6).

c. Din pricina ochilor trupului a fost orbit Samson care, văzând pe Dalila, a poftit-o și astfel, orbind cu sufletul, a fost biruit de o femeie tocmai el, acela pe care nu-l puteau învinge mii de oameni (Judecători 16).

d. Orbit de pofta ochilor a fost împăratul David văzând pe Batșeba, soția lui Urie și, tot aşa, cei doi bătrâni din Babilon, văzând pe Suzana la baie

e. Orbit a fost Irod privind pe Salomeea, fiica Irodiadei, jucând și chiar înțeleptul Solomon a fost orbit sufletește de femeile străine și a greșit și el înaintea lui Dumnezeu (III Regi 11, 3-4).

Asemenea exemple sunt foarte multe în Sfânta Scriptură și, fără îndoială, cu mult mai multe în viața oamenilor, de-a lungul istoriei. Pentru că dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaşte pe Cel care îi dă bunătăţi nepieritoare: viaţa, suflet, nemurire şi nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat.

Apropiindu-mă de încheiere să încercăm să medităm la următoarele cuvinte:

Suntem conştienţi că avem lumina ochilor?

 Îi mulţumim noi lui Dumnezeu pentru acest mare dar?

Ce să ne dea cineva să ne lipsim de ochii noştri?

Câte bogăţii avem noi asupra noastră, de care nu ne dăm seama şi încă ne mai şi tânguim.

 Grea povară-i lipsa vederii trupești și tot așa de mare este și lipsa vederii sufleteşti! Amin!

Pr. Vasile Beni