Elogiu satului maramureșean

Cartea lui Vasile Luțai, „Povestiri din Grădina Soarelui”, apărută la Editura Limes (Florești, 2020), propune o imagine a ruralului maramureșean redată într-o formulă de o pregnantă oralitate, trimițând, pe alocuri la Mihail Sadoveanu. Scrisă într-o cheie a seninului spiritual, a tihnei, deși cartea gravitează în jurul morții și ritualurilor de înmormântare, narațiunea evocă o lume ale cărei ritualuri și tradiții sunt bine stabilite și respectate, ele conferind în felul acesta sens trecerii omului pe pământ.
După cum descoperim din ampla prefață scrisă de Ștefan Ion Ghilimescu, creația lui Vasile Luțai este eminamente poetică, poetul impresionând prin prolificul operei sale (peste douăzeci de volume). „Povestiri din Grădina Soarelui” ne înfățișează un narator/povestitor abil, inventiv și sensibil la realitatea lumii în care trăiește, receptiv fiind, în același timp, la simboluri, mituri și profunzimi spirituale, nu de puține ori de factură religioasă. Prefațatorul menționează chiar faptul că „(...) Vasile Luțai își oferă bucuria (și ne face părtași de lectură) unei cărți în proză scrisă cu pasiune și plăcere, dar și cu un evident tropism liturgic, și poate tocmai de aceea în afara oricăror categorii ori criterii determinative în ceea ce privește norma formulei literare...” (pp. 9-10)
Compus din trei părți inegale ca mărime, volumul redă povestea morții și înmormântării babei Lixandra-Stana, dar nucleul acesta constituie, vom constata, pe măsură ce vom avansa cu lectura, prilej pentru noi ramificații narative și explorări spirituale. Transpare, din prima parte, cea a spovedaniei femeii, un simț al umorului fin, limbuția babei fiind o continuă sursă de ironie și autoironie. Cu toate acestea, episodul se vădește a fi mai degrabă unul grav, premonițiile femeii adeverindu-se în cele din urmă. Mai mult decât atât, sunt revelate o serie de crezuri ale sătenilor care vor reprezenta în cele ce urmează un soi de nucleu spiritual al întregului volum. Credința oamenilor, relația lor cu preotul, precum și tradițiile și datinile ce decurg din acestea, vor da consistență și carnație cărții lui Vasile Luțai.
Ce de-a doua parte a volumului, intitulată sugestiv, „Lângă ușa Raiului”, reprezintă un soi de intermezzo, menit parcă să contureze decorul idilic în care se petrec faptele. Evocarea face trimitere amintirile lui Creangă, cu diferența semnificativă că aici, imaginile evocate nu aparțin trecutului, ci unui prezent suspendat, continuu. „La Poarta Raiului din Maramureș mă opresc înainte de a intra cu reverență pe acest tărâm de poveste, începută demult și neterminată încă; cu sfială pășesc precum într-un templu sacru: cu munți și vârfuri, ce-nchipuie o mare catedrală cu turnuri ce străpung cerul, suind și coborând mereu îngerii prin ele, cărora le dau binețe pe ulițe bătute de vremi și de vremuri.” (p. 47) Iar măreției și nobleței peisajului, încearcă să ne arate scriitorul nu i se asemuiește decât măreția, generozitatea și buna-cuviință a localnicilor.
Cea de-a treia parte a cărții, „Prohodul babei”, este și cea mai consistentă, ea fiind compusă de fapt din mai multe subpărți. Sunt reluate anumite aspecte ale relației preotului cu sătenii din prima parte, miza capitolului reprezentând-o însă riturile și tradițiile ce se cer a fi respectate în Maramureș cu prilejul înmormântării. De la spălatul și pregătitul mortului, până la punerea lui în groapă, totul este notat cu minuțiozitate de către autor. Firește, momentul priveghiului constituie un moment oportun pentru povestiri spuse (precum la Boccaccio sau la Sadoveanu) de către săteni.
Nu sunt omise nici bocetele, strigătele sau chiar cimiliturile. Unele dintre ele sunt impresionante prin simplitatea și profunzimea specifice literaturii populare: „Hai, Ilenucă, hai acasă,/ Că inima-n noi îi arsă./ Nime-n lume să ni zie/ Pă mine să mă ogoaie./ Tu Ilea șî draga me,/ Pă drumu care-ai plecat/ Nu-i vreme de înturnat/ Că îi musai de plecat./ Eu pe-aici când o zîni,/ Cu cine m-oi sfătui? (...).” (p. 205)
Este surprinzător faptul că dogmele și tradițiile religioase se împletesc, pe alocuri, cu rituri străvechi ce se despart de acestea. În esență, centrul spiritual al cărții lui Vasile Luțai nu rezită în valorile creștine și dogmele ce decurg din acestea, ci în crezurile omului de rând, ale săteanului care, din vremuri străvechi a îmbinat crezuri creștine cu credințe ce vin din alte zone. De aici provine, bunăoară, surprinderea cu care, ajuns pentru parastas, este întâmpinat de soțul babei astfel: „(...) că de-i faci parastasul și-i citești rugăciunea de dezlegare, să știi că peste noapte, drept în crângul nopții ia umbra nopții peste ea și se-mbracă-n pământ, toată-i neagră, că se schimbă după dezlegare.” (p. 126)
„Povestiri din Grădina Soarelui” se vădește a fi o carte incitantă, plină de înțelesuri și tâlcuri mai mult sau mai puțin ascunse, o carte ce face apologia satului maramureșean și a locuitorilor săi.