Câini ai nimănui

În ultimii ani, de după mizeria istorică din dec. 89 când toate lucrurile din țara aceasta bătută de soartă au luat-o razna, în multe localități rurale și nu numai, are loc un fenomen greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla vreodată. Cel puțin în zona Teaca și până la Herina, niște indivizi nimeni neștiind de unde, debarcă din mijloace auto o grămadă de câini ai nimănui care, după aspectul lor mai toți par a fi de rasa, foste animale de companie în vremurile mai bune. Întâlnindu-i ți se rupe inima de situația mizerabilă în care au ajuns: slabi și jigăriți, cu urechile căzute peste ochii umezi, triști și parcă întrebători, cu coada între picioare semnul prezenței vreunei boli. Am observat un fenomen de-a dreptul uimitor:dacă localnicii în vârstă nu-i prea baga în seamă, având necazurile lor, copiii sunt însă încântați de prezența lor. Dacă îi văd în drumul lor de joacă, aceștia se opresc, le vorbesc în acel limbaj unic al copilăriei. Am privit odată cum doi copii s-au apropiat de un astfel de animal, în prima fază cu acel sentiment de frică pe care îl are omul față de prezența inedită al acestuia, mai apoi, au început să-l mângâie, tot timpul vorbindu-i. Am rămas uimit când am observat cum câinele parcă s-a trezit la viață: coada albă și stufoasă, plină de scai și alte mizerii a început a o mișca rotănd-o încet, iar mai apoi cu mai multă energie. Copiii, bucuroși nevoie mare de relația care s-a stabilit între ei și nefericitul animal, au zbughit-o în curtea casei din apropiere în care locuiau, întorcându-se rapid cu o plăsuță din plastic plină cu păine și alte resturi de mâncare pe care bietul animal se chinuia să le mănânce, lipsit de dinții pe care îi avea odată.
Asemenea gesturi ale omeniei se pot vedea de către toți care circulă pe șoseaua înspre Bistrița unde, în dealul Sărățelului permanent se pot observa autovehicule oprite în spațiile de refugiu în care oamenii cu dragoste fața de aceste animale abandonate în pădure le oferă, triști ca și acestea, din bruma de măncare care și-au pregătit-o pentru drum.
Privindu-i în nenorocirea lor, mă gândesc că acolo, la foștii lor stăpâni, în zilele lor fericite le recunoșteau bucuroși superioritatea, supunerea lor față de aceștia fiind una voluntară,așteptând însă să le fie respectate și micile lor „drepturi”. Cine privește în mitologie, reiese că prima funcție mitică a acestui nobil animal, universal atestată, este aceea de călăuză a omului în întunerecul morții după ce îi va fi fost tovarăș în lumina vieții. Acum, abandonat de omul pe care l-a slujit cu devotament, calitate care acestuia îi cam lipsește, privește mâna întinsă pentru a-i domoli foamea care îl mistuie, după care se așează cu capul căzut pe patul de frunze uscate oferit cu dărnicie de mama Natură așteptând, cine știe căt, o altă mână întinsă pentru a-i prelungi viața mizeră pe care o are. Nu are însă cum ști că mulți dintre acești oameni au astăzi aceeași viață ca a lor, stăpânii acestora trăind în umbra teribilei formule sibilinice: „fiecare cu Olimpul lui, fiecare cu Infernul lui” lăsată moștenire de către zeii destrăbălați din Olimp zeilor, la fel de destrăbălați, de pe pământ.
Închei trist și debusolat, cu mențiunea că titlul acestei compuneri este acelasi cu cel al poeziei lui Corneliu Vadim Tudor pe aceeași temă din care am selectat câteva versuri sfâșietoare.

Copii ai foamei, căini ai nimănui
ce cruciadă veșnică vă cheamă ?
ne-ațineți calea când suntem sătui
cănd nu mai vrem să știm de nicio dramă

Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere

Noi n-avem timp, suntem și-așa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
ce-albește valea plângerii de sare

Copii ai foamei, câini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?