VASILE V. FILIP: Crăciun-personajul: numele, profilul, celebrarea

Cu sărbătoarea Crăciunului suntem la momentul cel mai festiv al ciclului temporal anual. Dacă Paştele rămâne momentul cel mai încărcat de spiritualitate creştină (prelungind, totuşi, sărbători mai vechi, ţinând de un calendar lunar), Crăciunul îşi trimite rădăcinile mult mai adânc în ritualismul arhaic solstiţial, fiind, aşadar, o sărbătoare din paradigma solară, şi anume cea a începutului de an ca ciclu solar. Numele său actual, vădit arhaic, rămâne încă o enigmă, sau măcar o incertitudine ştiinţifică. Dar, înainte de a intra în astfel de probleme etimologice, ar fi de observat faptul că această mare sărbătoare a ciclului anual continuă să fie numită la noi preponderent cu numele său arhaic (ceea ce nu s-a întâmplat în culturile occidentale). Asta înseamnă că semnificaţia sa veche, aceea a trecerii dintr-un ciclu solar în altul, a fost aici mult mai tenace şi mai perenă în timp, mai puţin afectată de procesul de demonizare specific, care afectează realităţile cultuale ale unui strat revolut într-un context religios nou, schimbat.

Dacă, în noul plan creştin, ştie oricine semnificaţia acestei mari sărbători, privitoare la naşterea divinităţii centrale - semnificaţie care, cum ziceam, a dat şi numele sărbătorii în multe din limbile şi culturile vestice (franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity, germană Weinachts etc) -, semnificaţia şi profilul mitologic al personajului arhaic autohton care a reuşit să supravieţuiască măcar prin nume până în contemporaneitate rămâne ceţoasă, controversată.

Să începem cu numele. În conformitate cu tendinţa latinistă dominantă în cultura noastră de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, specialiştii acestei perioade s-au orientat mai întâi spre un posibil etimon latin: crastinum, derivat la rându-i din cuvintele latinei clasice cras=mâine; calatio=chemare, convocare; creatio=creaţie. În tabăra adversă, apărută mai târziu, odată cu B. P. Hasdeu, etimoanele preferate au fost fie albanez (deci de substrat, dar pătruns la noi prin intermediar slav), precum Kërčúm, fie slav (dar preluat din latină), precum Kračun. Gh. Muşu, observând circulaţia termenului la nord şi sus de Dunăre, precum şi identitatea dintre numele sărbătorii şi cea a butucului ars ritual în respectiva noapte la românii sud-dunăreni şi albanezi, acceptă etimologia autohtonă (mai ales că şi determinativul care-l însoţeşte de obicei, respectiv cuvântul ”moş”, face parte tot din fondul autohton). Şi Petru Caraman, reputat slavist şi folclorist, observă că temenul Crăciun e nu atât un slavism la români, cât un românism la slavi. El apare cu diverse semnificaţii sau ca nume propriu în mai multe limbi slave care au fost în contact cu româna:  bulgara, ucraineana, sârbo-croata, rusa. În limba maghiară, denumirea Crăciunului este Karácsony. Conform Lexiconului de la Buda, termenul ar fi fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca şi românescul Crăciun. (Autorii, reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, deschid orientarea latinistă).

Acceptând, se pare, varianta etimologică a lui Gh. Muşu, I. Ghinoiu vede în Crăciun „un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra” (I.Ghinoiu, 1999, p. 229). Peste sărbătoarea sa autohtonă s-au suprapus influenţele sărbătorilor romane de toamnă şi iarnă: Brumalia (24 nov.-17 dec., formă specifică pe care, în Imperiul Roman de Răsărit, o iau Dionisiacele de toamnă), Saturnalia (17-23 dec., celebrare orgiastică a lui Saturn, patron al vechiului ciclu temporal, identic cu Cronos la Greci), Kalendae Januarii (1-12 ian., când toate gesturile erau încărcate de valoare augurală). La toate acestea s-ar mai putea adăuga unele sărbători din aceeaşi perioadă, de mai mică importanţă şi fără date precise (ci stabilite anual de pretor), precum Vota (dedicată împăratului), Compitalia şi Larenthalia (dedicate sufletelor celor morţi - larii şi manii). Dar, în chiar mijlocul acestui ciclu (trei zile, începând cu 25 dec.), se infiltrează pe la începutul erei creştine Dies Natalis Solis Invicti (Zilele Naşterii Soarelui Învingător), sărbătoare a naşterii zeului solar Mithra, adus de legionarii romani din Orientul apropiat şi recunoscut ca religie de stat de către Aurelian, la sfârşitul sec. III d. Hr. Exact în locul acesteia din urmă va stabili Biserica creştină timpurie celebrarea naşterii lui Iisus Hristos (care va prelungi multe din dimensiunile solare ale lui Mithra[i]).

În multe tradiţii calendaristice europene chiar Anul Nou va fi sărbătorit, mai mult de un mileniu, suprapus Crăciunului, respectiv în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în sec. XIII, în Franţa până în 1564, în Rusia până în vremea lui Petru cel Mare, în Ţările române până spre sfârşitul sec. XIX. În unele zone din Banat şi Transilvania, până azi se vorbeşte despre Crăciunul Mare (cel propriu-zis) şi Crăciunul Mic (Anul Nou). Reformarea calendarului din 1919 (în mediul administrativ), respectiv 1924 (în mediul bisericesc), cu un salt de 13 zile, a dus şi la alte confuzii şi suprapuneri, mai mult sau mai puţin conştientizate, precum aceea dintre Crăciun şi Bobotează (confuzie posibilă, în sfera semnificaţiilor, prin omologia mitico-rituală dintre naştere şi botez). Toate acestea fac din sărbătorile de iarnă un ciclu unitar, cu migrarea unor obiceiuri, atitudini (±orgiastice) şi semnificaţii de la o sărbătoare la alta.

Ciclul creştin este mai scurt decât cel roman, dar păstrează durata celor 12 zile ale lui Kalendae Januarii, implicit ideea arhaică a caracterului augural al acestora (fiecare zi fiind înţeleasă ca o reducţie simbolico-rituală a unei luni din ciclul calendaristic ce va urma).

În spaţiul sud-est european, Naşterea lui Iisus Hristos se va suprapune nu doar naşterii lui Mithra, celebrată doar de bărbaţi, în mediile cazone ale legiunilor cantonate aici, ci şi Crăciunului în sensul arhaic, de moarte şi renaştere a unui zeu al timpului din paradigma lui Cronos şi Saturn, numele vechii sărbători păstrându-se până azi.

Ca zeu al panteonului românesc, în legende, Crăciun ar fi fratele mai mare al lui Moş Ajun, ambii întruchipând îmbătrânirea şi degradarea timpului, care se cere renovat. Lucru ce se va realiza prin Naşterea zeului-Prunc. Schema generală a tuturor zeilor timpului şi vegetaţiei este moartea şi învierea, dispariţia (ocultarea) şi regăsirea (manifestarea), iar Crăciun nu face excepţie. Cele mai multe mărturii ni-l prezintă ca pe un „un om bătrân”, „cel mai bătrân dintre sfinţi, născut înaintea tuturor sfinţilor”, „un cioban bătrân cu barba de omăt”, „mai mare peste toţi ciobanii din satul în care s-a născut Hristos” etc. Principala schemă legendară care îl cuprinde ni-l dezvăluie mai întâi ostil naşterii lui Hristos, pentru ca apoi să devină un fel de naş/ moş al acestuia, căruia îi cedează prerogativele puterii şi întâietăţii sale, devenind „primul creştin”. Legenda ne introduce în peisajul etnografic al unui sat pastoral românesc, în care soseşte pe neaşteptate o străină, căreia i-a sosit vremea să nască. Ea bate la poarta lui Crăciun, cel mai bogat dintre săteni, cu multe grajduri şi vite, cerând găzduire şi ajutor. Unele variante o trec pe străină mai întâi pe la casa lui Moş Ajun, care, motivând că este sărac, o trimite la fratele său mai mare şi mai bogat. Nici Crăciun nu o primeşte, sub diverse motive: că e tocmai ziua lui şi va avea musafiri, că aşteaptă vizita unui mare împărat etc. Fie el însuşi, fie soţia lui, Crăciuneasa/ Crăciunoaia,  o trimite pe străină să nască în grajd, acolo unde va fi ajutată/ moşită de mai miloasa lui soţie. Care însă, ulterior, va sluji musafirilor cu mâinile pătate de sângele naşterii, ceea ce-l înfurie pe cărpănosul ei soţ şi-l face să-i taie mâinile din coate. Dar Maica i le va reface, strălucitoare, din aur (fostă metaforă epică a razelor noului soare ce tocmai se născuse), minune care frânge cerbicia lui Crăciun. Acesta se căieşte şi va cere iertare Maicii Domnului, care îl va ierta şi îl va desemna ca „primul creştin”.

Tradiţiile contemporane, conform cărora Moş Crăciun este un personaj darnic şi bun, care vine cu sania zburătoare (trasă de iepuraşi sau reni) încărcată de daruri pentru copii, sunt rezultatul unor influenţe livreşti mai noi, pătrunse în cultura noastră populară dinspre vest spre est şi dinspre oraş spre sat (e vorba, în principal, de forţa de iradiere a modelului donatorului, care, în mediul creştin, s-a fixat   asupra Sfântului Nicolae/ Santa Claus).