FLOPY

         Flopy este o broscuță țestoasă. O broscuță care, prin prezența ei, mi-a amintit întâmplări de când eram copil. Trebuie să spun că e mult de atunci. M-am născut la Bistrița, în prima jumătate a secolului trecut. Războiul, mi-a purtat pașii departe, dincolo  de munți, aproape de Dunăre. Acolo am văzut primii marinari, orașul fiind port la Dunăre, și prima broscuță țestoasă. Nu este legată de marinari, dar am ținut să vă spun asta, deoarece uniforma marinărească a avut un impact profund asupra mea. După ce am învățat să scriu, prima mea compunere a fost despre marinari. Stilul meu, la anii aceia, i-a surprins pe toți. Tatăl meu a fost foarte mândru, considerând că acest talent se datorează familiei lui. Fratele lui era scriitor, epigramist, și spera ca eu să îl urmez. L-am urmat. Însă a trebuit să treacă „multă apa pe Dunăre”ca dorința lui să se împlinească.

          Să revin, însă, la ceea ce doresc să vă povestesc. La înțeleapta și longeviva broscuță țestoasă.

          Datorită unor întâmplări petrecute de-a timpului, acum, la anii senectuții, viața mea se derulează mai mult în Germania. Într-un loc minunat, pe o colină, unde, pe cea mai înaltă culme, se află o capelă. O capelă veche, de sute de ani. O văd de la balconul case în care locuiesc.Nu este departe,dar cu toatee destul de greu de urcat, locul atrage multă lume. Un loc binecuvântat.  Casele, cochete, sunt înconjurate de grădini cu flori, cu brazi și mulți arbuști multicolori, animați de ciripitul păsărelelor. Oamenii, zâmbitori, senini și prietenoși.

          Într-o dimineață după ce mi-am băut Cappucino la Patiserie,, urcând spre casă, am întâlnit-o pe Flopy. Era însoțită de o fetiță. M-a înduioșat căldura și dragostea din gesturile eifață de broscuță și, cât de bucuroasă a fost când m-am oprit să o admir și să îi vorbesc.Atunci mi-a spus că o cheamă Flopy. Mi-a plăcut și m-a amuzat totodată numele ei.

          Ajunsă acasă, mi-am lăsat gândurile să zăbovească în anii copilăriei mele.

          În curtea școlii, în grădinița din fața intrării profesorilor, erau câteva broscuțe țestoase. Atrasă de ele, de multe ori săream gărdulețul care le despărțea de curtea școlii, le priveam și le vorbeam. Deși rămâneau indiferente la vorbele mele, nu mă lăsam dusă. Le iubeam și îmi aduceau multă bucurie. Am dobândit probabil ceva din înțelepciunea lor, care se degaja din acea ținută maiestoasă și cercetătoare a capului lor micuț, îmbătrânit, a mersului lor încet dar sigur. Un episod de neuitat al copilăriei mele.

           Tot de neuitat este și ziua în care, spre sfârșitul războiului, un înalt demnitar al acelor zile, ne-a vizitat școala.  La școala noastră, erau toți copii orfani de război. Aveau uniforme diferite de ale noastre și, au fost plasați în mijlocul careului făcut de noi.

          Așteptarea a fost destul de lungă, dar, răsplătită de prezența oaspetelui. La auzul mașinilor care au oprit în fața școlii, s-a așternut liniștea. Directoare, o doamnă într-o ținută impecabilă, impunătoare, îl aștepta cu poarta deschisă. Erau câteva mașini negre din care au coborât câțiva militari care s-au repezit la prima  mașină de unde, a coborât ușor grăbit, un personaj slăbuț, micuț ca statură,  îmbrăcat în uniforma militară cu decorații și chipiu cu frunze de stejar, pe care directoarea l-a întâmpinat cu mult respect. Era, Mareșalul Antonescu.

          A intrat ca un glonț, oprindu-se în fața copiilor orfani. I-a mângâiat și s-a lăsat mângâiat. Apoi, ne-a trecut în revistă pe toți ceilalți. Directoarea, în dreptul fiecăruia, îi spunea cine sunt părinții noștri și ce a făcut fiecare pentru căminului copiilor orfani. Ajunsă la noi, la mine și sora mea, i-a spus ca tata era directorul Camerei Agricole a județului și că, în fiecare toamnă, aprovizionează căminul cu legume, fructe și cereale. Totodată, cu borcane de murături și marmelade  făcute de mama. Înaltul oaspete ne-a mângâiat pe creștet, iar pe mine m-a întrebat dacă îmi place culoarea verde. Asta, probabil pentru că eram îmbrăcate în rochițe cu nuanțe de verde, cu gulerașe albe de dantelă. Eu i-am răspuns afirmativ, da, că este culoarea primăverii. S-a amuzat. Mi-a zâmbit. A plecat grăbit, însoțit demânuțele noastre care se agitau.

          A dispărut din această lume, fără voia Domnului. A lăsat în urma lui multe întrebări, dar și amintiri.

                                                                   Delia Tatiana Velescu