Fiindcă tot a trecut mondialu

A, nu, nu e vorba de mafiotul Mondialu.
Mă refeream la Campionatul mondial de fotbal.
Am făcut, la viaţa mea, felurite feluri de sporturi; din nevoia de efort fizic, de joacă, de competiţie: de la fotbal, la handbal, tenis, volei. În vremea studenţiei chiar aveam legitimaţie la „U” Cluj, handbal. Deşi nu mai practic handbalul, acesta e marea mea iubire.
Relaţia mea cu fotbalul are o notă aparte. Mi l-am apropiat prin... cuvânt. Desigur, mă voi explica.
O singură dată am fost spectator pe stadionul clujean. În ziua respectivă aveam examen oral la literatura contemporană, asta după ce trecusem prin proba scrisă. Subiectul fusese: Chipul comunistului în proza românească. Mi-am început lucrarea afirmând că aşa ceva nu există, apoi, preţ de trei pagini am încercat să demonstrez de ce.
Proba orală era planificată la ore de după prânz. În drum spre facultate, mi-a venit să intru într-o librărie, am văzut o cărţulică haios ilustrată: „Soacra cu trei nurori” a lui Creangă. Am cumpărat-o. Pe culoarul de la facultate, colegele tremurau ca frunza. Le-am chemat pe trepte, ele s-au supus fără rezerve şi le-am citit textul. Fireşte că au trecut la altă stare de spirit.
Cum culoarul era plin, mi s-a năzărit că aş putea fi în altă parte. Şi a ţăşnit gândul să merg la stadion. Aşa am văzut pentru prima şi ultima dată un meci între două echipe profesioniste, partidă care nu m-a încântat deloc. Revenind la facultate, colegii m-au întâmpinat de genul următor. Hai, intră, că profesorul de două ori a ieşit din sală, întrebând. „Unde e revoluţionarul acela ?!” Am avut o prestaţie la fel de jalnică precum meciul de pe stadion.
După absolvirea facultăţii, m-am aşezat la Huedin, făcând naveta la Călăţele. Aşteptând plictisit autorbuzul, mi-am zis să iau un ziar din chioşcul din apropiere. Cel mai proaspăt nu era decât „Sportul popular”. Fie ! mi-am zis. Avea două pagini cu cronici ale meciurilor din etapa tocmai terminată. Ei bine, acum a pocnit mirarea.
Cronicarii aveau un lexic lăudabil, fraza curgea logic, fără penibilităţi în exprimare. Dar ce m-a frapat a fost stilul în care era relatată confruntarea de pe teren. Parcă se înfruntau două oşti, textul palpita prin relatarea iureşului combatanţilor, totul era mânie şi frumuseţe. M-a amuzat stilul de abordare a unor astfel de interpretări a conflictelor sportive.
De aici a pornit interesul meu pentru fotbal, dar care a rămas, până astăzi, la nivel de cuvânt şi imagine tv.