Iadul, pedeapsă a iubirii

          După judecata particulară oamenii care se duc în iad, care au o oarecare credință, adică nu au o atitudine total contrară comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge în situația ca virtualitatea capacității de comuniune aflată în ei să fie actualizată. Oamenii care nu vor putea să iasă din iad până la judecata universală nu vor mai putea să iasă din iad niciodată. Există o preștiință a lui Dumnezeu în baza căreia El știe dinainte, sigur, că unii oameni nu vor răspunde niciodată ofertei Sale de iubire, fie că nu vor vrea, fie că nu mai pot să accepte comuniunea cu Dumnezeu.

          Focul iadului înseamnă poftele care nu-și găsesc materia pentru a se satisface, pofta aceasta nesatisfăcută chinuiește agresiv prin neputința de a da imaginilor plăcerii o consistență reală, lipsa materiilor în stare să satisfacă poftele, constituie elementul obiectiv al chinurilor iadului, elementul subiectiv fiind efervescența fantasmagorică a poftei, întreținută de această lipsă. Așadar chinul iadului înseamnă focul poftei nesatisfăcute, ei poftesc păcatul și nu pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Poftele ard ca focul. Însă cei care poftesc binele, poftesc doar pe Dumnezeu Cel care există mereu și se împărtășesc de El, se bucură de măsura poftirii lor, pe măsura căreia se și împărtășesc de El.

          Sufletele ajunse în iad după moartea trupurilor stau în neputința lor de a-și îndrepta dorința spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual și rămân ancorate într-un regret permanent că nu se mai pot bucura de plăcerile materiale, ele nu pot avea gustul bucuriilor spirituale care au ca esență comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personală și consistența ipostatică supremă.

          Iadul înseamnă voința de a face păcatul și durerea neputinței de a-l face, este o atașare la păcatul ce nu mai poate fi făcut material și așadar un refuz de căutare a bunurilor spirituale, toate legăturile acestui om cu realitatea îi sunt tăiate, el ducând o existență de coșmar, este închis total în groapa singurătății și doar demonii și poftele sale nu-i dau pace. Omul acesta nu mai vede realitatea altora, nu mai poate avea nici contacte pătimașe, rapide, cu eiiar imaginația sa subiectivă acoperă realitatea obiectelor, socotindu-le prea modeste pentru imaginația sa, el cade într-o existență haotică, absurdă, fără sens, totul fiind urmarea riguroasă a păcatelor făcute în viață. Chinurile iadului nu vor însemna doar o singurătate simplă, oamenii aceștia vor fi în vecinătatea permanentă a celor care îi urăsc pe ei și cei pe care îi urăsc oamenii aceștia, este o singurătate lipsită de interiorizare, aici găsim lipsa oricărui cuvânt de iubire, toți îi chinuiesc pe toți, toți se apără de toți, omul acesta închizându-se în sine se alterează atât de profund încât nu mai constituie o realitate obiectivă pentru alții, el a ieșit din realitate în întunericul cel mai dinafară unde nu vede nimic.

          De ce nu li Se arată Dumnezeu acestora în toată slava Sa? Ca ei să o vadă și să nu mai refuze comuniunea cu El? Prezența lui Dumnezeu nu este o realitate exterioară ca să se impună ca atare, El se oferă ca un ,,tu” iubitor, așadar El nu poate fi sesizat decât prin deschiderea smerită și plină de dor la iubire. Cel învârtoșat în mândrie nu admite că cineva îl poate iubi când el nu poate să se iubească. Dumnezeu nu i se poate face evident ca persoană iubitoare celui care nu dorește să-L primească în această calitate. I se arată ca iubire doar celui care-L dorește pentru iubirea Lui. Cel care nu mai are pe Dumnezeu, de la un timp nu mai simte plăcere nici de lucruri, cine are pe Dumnezeu are totul, cel care dorește primește, cel bun dobândește cele bune.

          Afirmarea persoanei este un bine, însă afirmarea ei în afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana supremă, este un rău. Dumnezeu nu distruge pe cei care persistă în chinurile veșnice, pentru că a fi este mai bine decât de a nu fi deloc, ființarea este un dar al lui Dumnezeu, El își manifestă iubirea Sa oferind veșnic existența celor din iad, Dumnezeu arată și aici valoarea extraordinară a persoanei umane, dacă El i-ar menține în existență doar pe cei din rai ar arăta că respectă pe om chiar și atunci când omul acesta i se opune, așadar îi respectă libertatea. Cei care sunt în iad sunt în felul lor și ei o mărturie a unei valori pe care le-o dă Dumnezeu care îi ține prin existența lor și pe ei într-o anumită legătură cu Sine, El îi lasă să existe și pe cei care-L neagă, rezultă de aici că Dumnezeu manifestă o chenoză, Dumnezeu nu-i scoate din starea lor de învârtoșare dintr-o libertate care-L neagă, deoarece pentru aceasta ar trebui să-l priveze de libertate, iar pe de altă parte nu dorește să-l nimicească pentru că ar însemna un dispreț asupra existenței și a libertății lor. De aceea Dumnezeu alege să-i mențină în atitudinea lor de refuz față de Sine.

          Nu poate avea loc mântuirea universală pentru că aceasta nu s-ar putea face fără nesocotirea libertății umane. Dumnezeu acceptă o anumită tristețe pentru că nu-i vede pe toți în fericirea comuniunii cu Sine, însă El manifestă o măreție a generozității lor cu o existență într-o veșnică opoziție față de Sine și un respect al libertății care face din om ființa cea mai minunată. Existența este un bine, este un dar al lui Dumnezeu, toate cele ce sunt au existența din Dumnezeu.

          Oamenii păcătoși acceptă mai degrabă absurdul în toate, lipsa de sens, decât să accepte sensul prin Dumnezeu, aceasta o face din marea ispită a autonomiei sale, omul își apără această autonomie pentru că el crede că prin ea poate face orice, își poate satisface toate dorințele care îl robesc și devin patimi. Dumnezeu nu-l distruge pe cel care păcătuiește deși preștie necăința lui veșnică, însă chiar și așa Dumnezeu îl respectă, este o veșnică păstrare a omului în relație cu Dumnezeu, nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea să uite pe om oricum ar fi omul acesta. Chiar și prin iadul veșnic se afirmă valoarea și libertatea veșnică a omului. Dacă omul acesta păcătos ar ști că uzând de libertate împotriva voii lui Dumnezeu, odată va fi distrus, el ar fi îngustat în libertatea lui, însă chiar dacă știe că el se poate veșnic opune lui Dumnezeu, este cu adevărat liber. Omul care nu vrea să știe de Dumnezeu deși nu poate să uite cu totul de El, are o cruntă suferință pe care o detestă dar din care nu poate ieși. Omul dacă ar uita cu totul de Dumnezeu n-ar mai suferi dar n-ar mai fi nici om. Sufletul din iad se mișcă și el, însă nu se mișcă spre ținta cea adevărată în care mișcarea sa se va îndeplini și stabiliza, mișcarea sa de care nu poate scăpa este un chin deoarece este fără rost și fără țintă. Existența veșnică a sufletului chiar și în iad echivalează cu un fel de viață ,,spirituală” a acestui suflet.

          Misterul întreg al suferinței iadului nu-l putem înțelege în viața noastră pământească, ci doar îl bănuim. Iadul este căderea în groapa sterilă a egoismului din care nu iradiază nici o lumină și din care nu mai poate ieși cineva.

          În favoarea universalismului final al mântuirii s-a adus și argumentul libertății esențiale a spiritului, însă o libertate care duce toate sufletele la mântuire nu mai este propriu-zis o libertate dacă toți ajung la mântuire prin voia lui Dumnezeu sau printr-o lege a evoluției intrinsece, atunci unde mai este libertatea? Libertatea creștină presupune un absolut pentru care omul să lupte sau să-l refuze. Pentru cei care ajung în iad  există acea libertate care se opune acestei uniri a ei cu Binele absolut, acea libertate care refuză comuniunea cu Persoana supremă și de aceea această libertate are ceva echivoc în ea pentru că se lasă purtată de egoismul pornirilor înrobitoare, deci este o falsă libertate și pe de altă parte, îndemnată de aceste porniri se opune libertății adevărate care se bucură de comuniunea cu Persoana supremă. Adepții universalismului mântuirii afirmă că un iad etern întemeiat printr-o judecată a lui Dumnezeu este inacceptabil cu bunătatea Lui, însă, de fapt, aceștia nu iau în serios existența lui Dumnezeu ca persoană.Într-un fel chiar această mântuire universală fără Dumnezeu nu este propriu-zis mântuire, ci este un fel de iad, un fel de moarte în plictiseala veșnicei relativități care pe măsură ce se prelungește devine extrem de chinuitoare. Eu nu văd iadul susținut de un act pozitiv, de condamnare din partea lui Dumnezeu a oamenilor care-L refuză pe El, ci tocmai văd refuzul acestora de a-L iubi pe Dumnezeu. Creatorul oferă și diavolului, permanent, cele bune, însă diavolul nu vrea să le primească, așadar Dumnezeu nu este cauza chinurilor veșnice ale diavolului, ci diavolul de la sine se chinuiește el pedepsindu-se pe sine însuși pentru că dorește cele ce nu sunt. Creștinismul, în special cel ortodox, explică iadul și raiul, adică nefericirea și fericirea veșnică, prin prisma comuniunii, atitudinea față de comuniune este o problemă de libertate dincolo de puterea raționalizării.

          Judecata lui Dumnezeu fiind o problemă de comuniune capătă un înțeles cu totul nou, unii vor avea parte de fericirea eternă, iar alții de nefericirea eternă, pentru că Dumnezeu este deschis oricărei persoane pentru comuniune și constată cu tristețe că unii oameni nu o acceptă sau sunt incapabile să accepte această comuniune și astfel rămân în nefericire prin însăși libertatea lor. Criteriul după care se va definitiva soarta veșnică va fi efortul oamenilor de a se apropia de El, spre umanitatea desăvârșită realizată de Hristos-omul. Acest criteriu nu-l ia Hristos din afară, ci El însuși este acest criteriu, El este norma judecății și El este cel care aplică norma aceasta pentru că El singur a realizat-o ca model și o cunoaștere din Sineîn mod desăvârșit. Iisus Hristos este și criteriul și Judecătorul care răsplătește pe cei care au făcut efortul să se ridice spre nivelul Lui de om, de aceea toată judecata s-a dat lui Hristos, cinstea aceasta dată Lui este în același timp cinstea dată omului. Judecata lui Iisus Hristos arată că există o deosebire între o ordine a valorilor cu însemnătate absolută și dezordinea nonvalorilor. În afară de judecata lui Iisus Hristos nu este decât iadul, judecata lui Iisus Hristos oferă ocazia oamenilor care o admit să scape de iad sau de neființă.

          După moarte nu mai este schimbare nu pentru că Dumnezeu nu ar primi căința, deoarece El nu se poate nega pe Sine și nici nu poate renunța la milă, însă sufletul nu se mai schimbă. Iadul este un rău permanent, este voința de a face păcatele și neputința de-a le face. Dumnezeu nu-i ia, nu-i ridică din starea lor decăzută, împietrită, pe cei din iad, pentru că nu vrea să le ia libertatea și nici nu vrea să-i distrugă, ci îi lasă în refuzul lor față de El, de Creatorul lor și-i respectă chiar și-n aceste poziții, neuitându-i total. Nici chiar omul puternic păcătos nu-L uită total. Iadul cel etern arată valoarea libertății eterne a omului rămas acolo. Nefericirea celor care ajung în iad înseamnă de fapt refuzul lor de a intra în comuniune cu Hristos în viața pământească. Iadul este pedeapsa iubirii.