Sângeorz-Băi-ul Năsăudului, suflet și vrere românească

Faima stațiunii balneo-climaterice Sângeorz-Băi din Ținutul Năsăudului a trecut de mult granițele hotarelor noastre.

Ea era cunoscută încă de la începutul veacului al XIX-lea, când ofițerii din cel de-al doilea regiment valah nu mai mergeau să-și petreacă vara în sânul aristocrației ungurești, instalată comod la băile din apropiere, ale Anieșului (cătun al comunei Maieru).

Aceștia, pentru a ridica stațiunea, ordonaseră să se trimită muncitori din fiecare sat. Și ei au  muncit ani de-a rândul pe „Valea Borcutului” pentru tihna domnilor. Nu bănuiau, desigur, că acolo unde duceau lemne, pietre și nisip, peste vremi, se va ridica un „Karlsbad al României”, acolo în tăcerea Munților Rodnei.

Nenorocirea făcu să izbucnească un incendiu cumplit la Anieș, distrugând toate instalațiile și alungând, poate pentru totdeauna, vizitatorii. Aceasta a fost prin anii 1850-1855. De atunci Anieșul a rămas simplu cătun în care hărnicea dascălul Sima.

Cum în orice rău există și un bine, așa și incendiul a adus ridicarea în mod vertiginos a stațiunii vecine.

De atunci, cu fiecare an, satul de țărani îndărătnici, veșnic în conflict cu autoritatea, Sângeorzul și-a ridicat câte o nouă vilă. Înainte de război (Primul Război Mondial, n. a.), când Odobescu și Coșbuc visau pe aleile aceluiași parc, „Sângeorzul românesc”, cum era numit, era un loc de întâlnire a întregii intelectualități ardelene. Studenții cântau în voie „Deșteaptă-te Române”, trupa lui Zaharia Bârsan reprezenta piese „șovine”, iar profesorii Năsăudului, în frunte cu Păcurar, Șotropa, Haliță și alții, puteau să „comploteze” în tihnă. Oricât de strașnic era prim-pretorul de la Rodna, românul renegat Hojda, glasul sângelui îi poruncea să mai închidă ochii.

Venea la aceste „conveniri ale inteligenței” și popa Gherasim Domide (greco-catolic, n. a.) cel condamnat în procesul memorandului, ba a luat parte de câteva ori și popa Lucaciu care voia chiar să păstorească în târgul Rodna.

Așa s-a format în Sângeorz-Băi suflet și vrere românească, rămânând același loc al elitei ardelene.

Fără a fi sat, dar fără a avea pretenții unui oraș, oricât de mic ar fi fost, Sângeorzul s-a înscris în rândul celor mai de seamă stațiuni românești.

Bărbații ieși din această comună, între care trebuie menționat la loc de frunte pe doctorul Laurențiu Oanea, au făcut ca stațiunea să ia un nebănuit avânt. Străzi, pavaje, regularizarea cursului de apă, renovări la băi, toate au fost fapte, care au rămas, care au vorbit.

La acestea se adaugă, apoi, munca ce au depus-o conducătorii băilor, în frunte cu domnii: N. Amărăscu – primarul comunei, prof. Emil Mărcușiu, dr. Chițiu, dr. Oana – medic de circumscripție, ajutați de tinerii Șirlincan Flore, Ioan Marica și alții.

Cu entuziasmul și dragostea ce numai un localnic o înțelege, aceștia au ostenit fără preget pentru ridicarea stațiunii și tihna vizitatorilor.

Alexandru Dărăban, text preluat și adaptat din „Tribuna”, Cluj, Anul II, 1939, nr. 152, p. 4.