Ilie Rad: La Crăciun sătul şi la Paşti fudul

          Sărbătoarea Naşterii Domnului era aşteptată cu mare nerăbdare şi la Nandra, satul copilăriei mele.

Primul eveniment care adeverea că suntem în preajma Craciunului era tăiatul porcului. Masa de prânz era obligatorie, cu mămăligă şi murături tocmai atunci scoase din borcanul pus în toamnă, respectiv cu o cantă de vin, adus din pivniţă. Uneori urma şi cina porcului (“pomana porcului”), la care se chema o familie înrudită sau prieteni apropiaţi. Nu ştiam atunci de analiza cărnii la un laborator, pesta porcină încă nu apăruse sau nu ştiam noi că există aşa ceva. Pomana porcului şi cina erau precedate de rugăciunea Tatăl Nostru, spusă cu voce tare de Tata, după care urma urarea: “Să-l mâncaţi sănătoşi!” Deşi ar fi trebuit să spun rugăciunea după Tata, eu o spuneam în gând, mai repede, îmi făceam semnul crucii automat, cu gândul la mămăliga aburindă şi la bunătăţile din laboşul de pe cuptor.

După ce am crescut şi am ajuns la şcoală, în Ajunul Crăciunului, 2-3 copii ne organizam să mergem la colindat. De regulă, mă duceam la colindat cu Livu lu’ Filuc şi Vasile a lu’ Viorel, care erau de un leat cu mine. Prin anii ’60, în Nandra erau vreo 50 de case, aşezate pe două uliţe, aşa că dura ceva pȃnă terminam de colindat. Uneori, după ce terminam o uliţă, veneam cu traista acasă, pentru a deşerta pe pat darurile primite şi a porni apoi pe uliţa din sus. Mama examina fiecare dar primit, a cărui provenienţă trebuia să i-o spun. Când am venit în traistă cu un cartof, dat de Iulica, a spus nişte cuvinte…

Repertoriul colindelor era destul de redus: O, ce veste minunată!, Trei crai de la răsărit, Domn, Domn să-nălţăm!, poate mai erau şi altele. Terminam colindatul cu o urare:

Rămâi gazdă sănătoasă,

Cu colinda mea frumoasă,

Şi cu naşterea lui Hristos,

Să vă fie de folos,

Jupâne gazdă!

După ce se însera de-a binelea, era rândul adulţilor să meargă la colindat, care puteau colinda pȃnă dimineaţa, neanunţaţi. Cei care dormeau, erau treziţi din somn de colindele auzite la geam.

În zilele de Crăciun, de pe mese nu lipseau cozonacii (simpli sau cu nucă), prăjiturile, cȃrnaţii prăjiţi, „răcile” (răciturile) şi, desigur, nelipsitele sarmale, mamăliga sau „chita” coaptă în cuptorul de pȃine. Sarmalele erau ca peste tot,  compoziţia fiind din carne, orez şi ceapă. După ce se termina carnea, Mama punea în mijlocul fiecărei sarmale o  bucăţică de slănină, sub formă de cubuleţ, tăiată cu un cuţit. Ȋnvelitul sarmalelor era simplu, fǎrǎ apǎsarea, spre interior, a capetelor. Și totuși sarmalele nu se ȋmprǎștiau la fierbere. Deliciul lor îl constituia urechea de porc, afumătură care se împărţeau cu grijă mesenilor, eu cu fratele Nicuşor având prioritate. Uneori, Mama pregătea şi sarmale cu păsat, dar mai rar.

Când veneau colindătorii maturi, vinul trebuia pus pe masă musai în „cantă” (cană de un litru) de sticlă, fiind ruşine să-l pui în sticle obişnuite, deşi cantitatea era aceeaşi. Explicaţia ar putea fi că vinul trebuia să-şi arate mai bine claritatea şi culoarea şi să sugereze abundenţa.

          Un moment important era împodobitul “bradului”. În vremurile de demult, prin anii ’30-’40, sărăcia de dinainte şi de după război nu le permiteau oamenilor de la ţară cheltuieli considerate inutile, precum bradul de Crăciun. Mama încropea acest simbol dintr-o „cleoambă” (creangă) de prun, bătută în cuie de marginea canapeiului şi împodobită cu ce se putea (hȃrtie creponată, aţe colorate, vată, mere, biscuiţi, rar covrigei). Mai tȃrziu, s-au adăugat bomboane învelite în staniol, pe care eu le mȃncau, pe ascuns, înainte de stricatul aşa-numitului brad. Staniolul era colecţionat, bine netezit, la şcoală făcȃnd schimb între noi.       

Mama îmi spunea că părintele Ignat avea, în fiecare an, brad „adevărat”, de aceea copiii, porniţi la colindat, stăteau fascinaţi la fereastra casei parohiale, admirȃnd, asemeni „Fetiţei cu chibriturile” a lui Andersen, minunea colorată şi strălucitoare. Şi Nelu lu’ Andreşan avea brad autentic, findcă tatăl său lucra deja la oraş, la Luduş.

Desigur că, în ziua de Crăciun sau a doua zi, în funcţie de când venea preotul, ne duceam la biserică. Îmi plăcea momentul când toţi cei prezenţi colindau O, ce veste minunată! Colinda coincidea şi cu sfârşitul slujbei, la care eu mă cam plictiseam şi din care nu înţelegeam mare lucru, pentru că orele de religie fuseseră scoase din şcoală, după venirea comuniştilor la putere.