Ilie Rad: Viața ca un dar – primit, dar mai ales transmis, dăruit
Unele limbi surori dinspre Vest (italiana, spaniola) fac din a dărui un privilegiu al regilor (it./span. regalo=dar, cadou), punând așadar accentul pe generozitatea celui care dă. Nu este și cazul limbii române, unde (prin influență slavă?) darul este de obicei primit (de la Dumnezeu, în ultimă instanță, vezi numele Bogdan, resimțit azi ca specific românesc). A fost nevoie de spirite altruiste, de o generozitate extremă, ca accentele să se deplaseze ușor dinspre ideea de a primi, spre aceea de a da mai întâi: Dăruind vei dobândi, își intitulează Nicolae Steinhardt o carte de eseuri, unde accentul cade pe primul termen (și nu pe al doilea, ca în mercantilul principiu religios arhaic, sintetizat în formula latină do ut des). Dar această deplasare rămâne o marcă a unor elite spirituale, chiar dacă civilizația tradițională a practicat darul (ritual) în ambele lui sensuri.
Ilie Rad (alături de N. Steinhardt și alții, dar nu foarte mulți) pare a face parte din categoria celor din urmă. El își intitulează proiectul tripartit de memorii Viața ca un dar, în vizibilă (deși nemărturisită) opoziție cu Marin Preda, care – prividu-și retrospectiv viața – o așeza sub semnul prăzii, așadar al rapacității, al efortului de a smulge ceea ce crezi că ți se cuvine și, de obicei, nu ți se dă. La Ilie Rad darul vieții este atât ceva primit (cu accentul pe părinți și strămoși), cât și (poate, mai ales) ceva de transmis, resimțit ca un împrumut de la cei ce ne vor urma, împrumut a cărui scadență ne bate tot mai insistent la ușă pe măsura trecerii timpului.
Din amintitul proiect, Ilie Rad ne-a dăruit, în anul recent încheiat, primul volum, Nașterea și copilăria (1955-1970) (Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2022, 432 p.); în prezent lucrează la al doilea, Adolescența și tinerețea (1971-1980), care va fi urmat de un al treilea, Maturitatea și senectutea (din 1982) – conform mărturisirilor din Prefață.
A-și scrie, spre vârsta a treia, memoriile nu este ceva care să surprindă la un intelectual, un profesor universitar și un scriitor, care simte că nu a făcut degeaba umbră pământului, de-a lungul atâtor decenii. Dar la Ilie Rad aș zice că lucrul tinde să devină se singularizeze: prin dimensiunea proiectului, prin seriozitatea documentară a abordării, prin calitatea editoriolă a primului obiect din această preconizată serie. Ca mai toate cărțile lui Ilie Rad (și s-au adunat cu zecile, mai ales incluzând și proiectul, inițial Academic, al editării operelor lui Ion Agârbiceanu, ajuns la 8 volume sub girul Academiei, și la alte 6, incluzînd și reeditările, în afara lui), ca mai toate cărțile sale, ziceam, acest prim volum este o bijuterie editorială, nu doar prin calitatea cărții-obiect, ci și prin cea a bibliografiei utilizate, prin rezumatul în limba engleză și prin cele 257 de fotografii (dintre care 184 color), de maximă acuratețe (iar unele – de mare valoare documentară), fotografii care formează secțiunea de Anexe și ocupă ultimele 80 de pagini ale cărții; și, nu în ultimul rând, prin elogioasa recomandare de pe coperta IV a Irinei Petraș, care vorbește despre respectul autorului pentru „civilizația urmei”.
Psihologic, cartea izvorăște (cum mărtuisește autorul încă din Prefață, cu sprijin teoretic în Mircea Eliade, Aspectele mitului) din prilejul de a retrăi „timpul în care lucrurile s-au manifestat prima oară”; dar și pentru „salvarea unei lumi, lumea satului meu natal”, oarecum în compensație față de ideea adolescentului, nematerializată, de a scrie un roman, Neamul Trifeștilor (neamul mamei, adică.), idee abandonată „din lipsă de talent”, în favoarea abordării lucrurilor „cu fapte concrete, cu detalii palpabile, nu cu fantezii și imaginație” (p. 9).
Deși își refuză recunoașterea vreunui talent literar, autorul folosește masiv referințe literare, mai ales la seria marelui realism transilvan (Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan, Ion Vlasiu), dar și la Creangă, Preda, Brâncuși, Coșbuc, Arghezi, chiar Kipling, Marquez și alți scriitori (sau etnologi) din literatura română și universală, întrețesându-și propriul text (care tinde astfel spre o dimensiune universală) cu citate din aceste nume prestigioase.
Ilie Rad etalează astfel nu o erudiție goală, uscat-arhivistică, ci una care „învie” în contextul propriilor amintiri (completate cu cele a trei consătence informatoare: Maria Coțiu, Maria Suciu, Olimpia Trif), amintiri mereu nimbate de o adevărată vocație a admirației, de o vocație a dăruirii. Satul care se duce („salvat” și în monografia anterioară, din 2021, Nandra, un sat care aluneca-n uitare, scrisă împreună cu soția, Doina Rad) devine astfel un sat care seduce, mai ales prin capacitatea de a așeza, în fața multora dintre noi, o oglindă a propriei vieți, de a repeta chiar romantica oglidire, „într-un bob de rouă” a înseși istoriei naționale.
„Bobul de rouă” este Nandra, un sat cu, actualmente, mai puțin de 100 de locuitori (115, în 2002), din comuna Bichiș (1039 de locuitori, în 2002, în cele patru sate ale ei), din județul Mureș, la cca 15 km de Luduș; sat și comună care au făcut parte, administrativ, și din fostele „regiuni” Mureș Autonomă Maghiară și Cluj, iar în plan cultural au dat și alte personalități, precum scriitorii Ștefan J. Fay, Horváth István, Andras Nágy, precum eseistul Septimiu Bucur, precum sculptorii Sever Suciu și Ioan Astăluș.
În cele cinci capitole (I. O copilărie petrecută la țară, doar acesta incluzând 31 de subtitluri; II. Viața la țară; III. La muncile câmpului; IV.„Am plecat din sat”, ghilimelele trimițând la titlul unui cunoscut roman al lui Ion Vlasiu, V. Completări la monografia satului), subiectivitatea autorului, căldura memoriei sale afective se împletesc permanent cu maxima rigoare documentar-științifică, fiind reconstituite totodată nu doar contextele copilăriei memorialistului, ci întreaga mentalitate a locului și expresia ei cutumiar-comportamentală, adică o întreagă lume, azi apusă: cea a satului tradițional în ultimele sale pâlpâiri de viață (cele din anii ’60). Detaliile aparent individualizatoare (două fete care, la un târg, cumpără trei mere, un tată ce lasă zălog la farmacie certificatul de căsătorie, pentru că nu are bani pentru medicamentele copilului, ocazionala supă de vrăbii - detalii vorbind despre contextul pauper - ; apoi expresiile țigănești, învățate de copilul Ilie de la copiii țigani, păstori ai porcilor satului; adunarea, dimineața, a turmei de porci cu „bucinul”; relațiile aparent lipsite de tandrețe dintre soți, reacția câinelui Lăbuș când Tatăl, bătrân, este readus la Nandra după doi ani de absență etc, etc.) toate aceste detalii, deci, se împletesc mereu cu semnificația generală, extrasă de obicei din amintitele referințe literare. De exemplu, oripilată de năzbâtiile copilului sau de comportamentul prea „bărbătesc”, în înțeles rural, al soțului (cu prea frecvente vizite la vinul din pivniță, cu prea lungi vizite la bufetul din sat), Mama amenință „că pleacă în lume”; prilej cu care memorialistul reia oportun cuvintele lui Ion Vlasiu (din romanul Am plecat din sat): „eu nu știam unde anume era lumea? Mai departe de sat, lângă sat, sau lumea era chiar satul nostru?” (p. 41). Cu sugestia transparentă, pe care cititorul o străvede imediat: Da, lumea era chiar micul sat al celui ce azi își amintește. O lume pe care o mai perpetuează doar memoria celui care a trăit-o și de la care această lume pare a-și cere salvarea: „Copilăria, adolescența, tinerețea în general, părinții și sănătatea sunt lucruri care devin importante doar după ce le-ai pierdut. Așa a fost și relația mea cu natura, cu pădurile, cu apele, cu câmpul pustiu sau plin de flori, cu soarele, luna și stelele” (p. 96).
Toate aceste detalii dau textului căldura specifică a unei memorii afective și pledează implicit pentru copilăria la țară, ca „singura adevărată” și chiar cosmic-integratoare (idee sprijinită pe mărturii similare ale lui Blaga, Brâncuși și – prin regret târziu – chiar de bucureșteanul Mircea Eliade, vezi motto-ul de la începutul capitolului II). Asta în pofida atâtor exemple de brutalitate, țâfnă gratuită și chiar prostie, pe care memorialistul nu le ocolește și care dau (ca în Moromeții lui Preda) dimensiunea aproape eroică a evadării din lumea satului. Un exemplu de acest fel (dar nu e singurul, și poate nici cel mai elocvent pentru obtuzitatea, răutatea, invidia, mai frecvente și mai brutale în lumea satului) e cel al brigadierului CAP, care amendează în cuvinte grele neîndemânarea, inadecvarea structurală a copilului pentru munca brută („că ce cred, că o să ajung ministru și nu o să mai fiu nevoit să fac asemenea munci?”, p. 298).
Dar valoarea și specificitatea memoriilor lui Ilie Rad vine – paradoxal, oarecum – nu atât pe canavaua derulării propriei vieți (copilării), cât pe linia reconstituirii contextelor acesteia: istorice, social-politice, etnografice, lingvistice. Iese mereu la rampă profesorul de jurnalism, formația inițială de filolog și om de știință a memorialistului, care simte că nimic din ce a trăit nu poate fi corect înțeles fără reconstituirea contextului adecvat. Se refac, astfel, principalele momente istorice care au încadrat satul, încă dintre 271 (retragerea aureliană) și 1785 (răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan), apoi sunt punctate valurile succesive ale invaziei maghiare în Transilvania, istoria medievală a acestei provincii, până la trezirea conștiinței naționale din sec. al XIX-lea, cu sprijinirea de către ardeleni a Războiului de Independență (1877-1878) dus de cele două provincii române unite de peste Carpați, apoi contribuția satului (în număr de recruți și jertfe de vieiți) la cele două războaie mondiale, sunt vlorificate documentar mărturii cutremurătoare despre bătălia de la Oarba de Mureș, din 1944, care, în lumina substratului său politic îndelung ocultat (decizia strategiei se afla la comandamentul sovietic), capătă dimensiunile unui adevărat Katyn românesc (p. 330).
Elementele de contextualizare se înmulțesc atunci când istoria devine cadru al vieții memorialistului, incluzând acum aspecte politice și culturale. Se reconstituie, de pildă, procesul de colectivizare, dar și întreaga panoplie a presei pentru copii și școlari de după 1944, apoi siglele (devenite acronime) unor instituții specifice epocii comuniste, evenimente politice majore precum invadarea Cehoslovaciei din august 1968, sau științifice, precum aselenizarea americană din iulie 1969 – ultimele luând chiar aspecte și proporții de reportaj.
Paralel, prin urmărirea firelor ce leagă satul de aceste evenimente, se conturează poveștile unor reprezentanți ai satului (a lui Nicolae Brudan Poruțiu, devenit magnatul Perry în America ante- și interbelică, a lui Șofron Trif, mecanicul de avion care l-a adus îndărăt în țară pe cel care va deveni regele Carol al II-lea, a studentului Alexandru Ion, supranumit „Cuza”, care va petrece aproape cinci ani într-o tainiță subpământeană, sub prigoana autorităților comuniste etc.), povești ce se coagulează ca adevărate nuclee narative a ceea ce scriitorul Dumitru Popescu va numi (în legătură cu monografia satului Nandra, unde acestea apar mai detaliat, și depre care se exprimă admirativ) un adevărat „roman al satului”.
Aici, în acest prim volum de memorii, procedeul din monografie continuă asupra personajelor care au influențat viața copilului (învățători, profesori etc.), tocmai pentru că, dacă copilul de atunci nu a avut perspectiva necesară corectei lor evaluări, memorialistul din prezent simte nevoia să le facă adevărate „fișe” socio-profesionale complete, reconstituind totodată programe școlare, reevaluând manuale, habititudini și concepții didactice al căror rezultat este el însuși, cel de azi.
Dar Ilie Rad nu este, evident, rezultatul pasiv al contextelor date, ci este mai cu seamă ceea ce americanii ar numi un self-made-man, adică rezultatul propriului spirit, unul viu, curios, iubitor de oameni, de comunicare, de afirmare și chiar de întemeire culturală, care a ars într-un context dat, care s-a manifestat în mici (dar extrem de importante formativ) inițiative, precum tentativa de a debuta cu anume desene la revista „Scânteia pionierului”, precum practicarea jurnalului intim „încă din prima zi a vieții de liceu”, precum constanta nevoie de a cunoaște și contacta oameni de o anume notorietate și valoare, de a coresponda, de exemplu, peste un deceniu, cu o elevă din Moscova (în limba rusă) sau, după 1989, cu un redactor de editură din Germania etc.
Tocmai acest spirit viu, această curiozitate perpetuă face din lectura acestui prim volum din memoriile sale un adevărat eveniment al cunoașterii, o adevărată aventură spirituală, capabilă să ne deschidă, la orice vârstă, spre lumea înțeleasă ca nesfârșit miracol. Căci găsim aici reconstituite sărbători, gesturi de-o anume încărcătură rituală (O cină la țară), habitudini identitare („cultul mesei”, prin diferență nu doar între români și americani, ci chiar între năndrenii români și bichișenii unguri), procese de muncă rurală azi tot mai puțin cunoscute, precum prelucrarea laptelui de oaie (până la cașul cel considerat de „domnii” din piață „prea scump”, încât „îmi venea să-i strâng de gât”, își amintește memorialistul, cu aceeași revoltă adolescentină), precum spălatul rufelor cu „leșie”; găsim recuzita specifică a „atelajelor” cu cai din vremea CAP-urilor (chiar dacă memorialistul mărturisește a fi avut mereu probleme de recunoaștere a ceglăului, chișafăului, a cigăii, displeielor, totrtolanțului, a cum se pune căpăstrul, a cum se ține scorbaciul, a care trebuie să fie „calul dinspre om” etc.); se reconstituie jocurile copilăriei (moară, de-a caii, confecționarea libuțurilor, adică a fluierelor de salcie sau soc; se reconstituie trecătorii străini prin sat („mărginenii”, adică ciobanii sibieni, „mocanii”, respectiv moții, țiganii nomazi, fie meșteri-„căldărari”, fie „corturari”-hoți), apoi limbajul local (Cum vorbesc năndrenii) și formulele de salut, se refac etimologii, se subliniază diferențe fonetice, se reconstituie o onomastică tradițională (142 de nume!) și o anume toponimie, stranie, pe alocuri (pădurea Prigoana, Coasta Furcilor, Fântâna de Cheatră), se dau informații etnografice prețioase (unele, reconstituite din anume surse literare sau de specialitate, dar altele inedite, precum cea a furtului porților înainte de nuntă, cea despre videcările tradiționale prin „dezvârtitul buricului” sau precum textul unui descântec-blestem).
Dar oricât spirit cognitiv-științific implică memoriile lui Ilie Rad (sau tocmai pentru că îl implică?), nu totul poate fi elucidat, explicat. Poate de aici, finalul (paragraful 6 al ultimului capitol) – magistral „deschis”, prin sintetizarea a Opt enigme nedezlegate, referitoare la istoria satului Nandra, final care, iarăși, implică parcă ceva din tehnica gazetărească a captării atenției cititorului pentru un eventual nou episod. Așteptăm acest nou episod, chiar dacă el nu va dezlega niciuna din cele „opt enigme”; dar ne va arăta cum se deschide un spirit autentic, deși format în orizontul strâmt al unui sat minuscul și în „sera stalinistă”, spre zările largi ale cunoașterii în liceul din Luduș și, mai ales, la Universitatea din Cluj.
Adaugă comentariu nou