Doamna cu mustăcioară

Era toamna anului 1960. Nu împlinisem şapte ani. Mai aveam o lună şi împlineam vîrsta de şcoala, aşa cum era atunci. Fratele meu mai mare intra deja în clasa a IV-a. Sora mea trecea într-a doua. Eu muream de nerăbdare să ajung la şcoală, dar, speriat de neprevăzutul inevitabil, îmi făceam tot felul de gînduri. La grădiniţă nu prea am fost decît de cîteva ori. Aceasta funcţiona într-o fostă chilie din cele multe ale fostei mănăstiri Coşula, în care, pe cînd încă era mănăstire de aproape patru secole, în 1909, Nicolae Iorga a descoperit manuscrisul traducerii Istoriilor lui Herodot, intrat în istoria literatură cu denumirea Irodotul de la Coşula. În acea chilie, mai tîrziu, cînd am scris romanul Cartea fabuloasă, am plasat camera în care a fost găzduit falsul călugăr Agheu, venit acolo de la Istanbul cu misiunea să distrugă acel manuscris. Romanul a apărut la Cartea Românească în 2003, cînd împlineam cincizeci de ani.
Ei, dar am ajuns la şcoală, în clasa I, în acea zi de 15 septembrie 1960. Aveam în spate un ghiozdan de carton, nou. În el nu aveam decît un măr şi două nuci. Urma să-l umplu cu abecedarul şi cartea de aritmetică. Sala de clasă era în aceeaşi clădire în care a învăţat şi mama, adică în fosta casă a învăţătorului Alexandru Negureanu, în casa căruia mama era mereu prezentă, locuind vizavi de şcoală, peste drum. Acea sală de clasă am folosit-o în noul meu roman, Să lupţi împotriva morţii, în curs de apariţie la Editura Junimea din Iaşi. Mama mi-a povestit că a fost acceptată la şcoală mai repede decît vîrsta necesară, fiind, pe atunci, copilul de casă al familiei Negureanu, dar nu pentru asta, ci pentru faptul că venea de fiecare dată prima în clasă şi cu o cretă desena pe fiecare bancă cîte o cruce. Cum clasele I-IV pe vremea copilăriei mamei erau simultane, acolo, în acea clasă, l-a cunoscut pe tata, care era cu doi ani mai mare decît ea. Am descris scena în roman. Emoţia mea, atunci, a fost cu atît mai mare, cu cît mama mi-a arătat banca în care a învăţat tata, şi în care l-a văzut ea pentru prima dată pe copilul acela speriat de care şi-a legat viaţa chiar din acea clipă. O poveste de dragoste foarte frumoasă. M-am aşezat în bancă. Era prima bancă din rîndul dinspre fereastra ce dădea în curtea şcolii şi de acolo în drum. Doamna învăţătoare, o femeie între două vîrste, elegantă, s-a prezentat. Ţin mite şi acum: „Mă numesc Magdalena Cocriş-Ciupercă!” Şi ne-a luat la rînd, pentru a ne cunoaşte, întrebîndu-ne cum ne cheamă. În bancă, lîngă mine, a aşezat-o pe Maria Pascaru, o fată plăpîndă, care, de emoţie, dar şi de teamă, ori poate chiar de foame, a leşinat, ceea ce a făcut-o din prima zi să fie protejata Doamnei Învăţătoare, care pînă la terminarea clasei a IV-a nu a mai scos-o din premiul I. Eu am mai trecut apoi şi prin alte bănci, nu am rămas constant în aceeaşi bancă. Nu eram un copil zvăpăiat. Eram destul de timid, dar foarte prietenos şi comunicativ, îmi plăceau pauzele, joaca din curtea şcolii, şi mai ales faptul că, în pauze, puteam trece drumul la bunici, unde înfulecam cîte ceva, şi asta îmi cădea foarte bine.
Cînd m-am întors de la şcoală, din prima zi, tata, curios să vadă ce-i pot spune, ce impresie mi-a făcut prima zi de şcoală şi dacă mîine va trebui să merg din nou la şcoală, m-a întrebat: „Îţi place de doamna învăţătoare?” „Da”, i-am răspuns. „Doamna mea are mustăcioară”, am mai spus eu, pentru că aşa am văzut-o eu, analizînd-o cu atenţie, observînd că sub nas îi mijeau fire mici de păr negru. Şi aşa i-am spus tot timpul: „Doamna cu mustăcioară”.
Acea primă zi de şcoală o am în minte. Pot spune cu mîna pe inimă că mi-a plăcut şi nu a fost necesar să fiu adus cu arcanul la şcoală, aşa cum pe unii colegi, după ce rătăceau drumul de acasă pînă la şcoală, îi aduceau părinţii sau cei angajaţi de şcoală, organe de partid, să asigure şcolarizarea sută la sută a odraslelor din Coşula.