Cornel Cotuțiu: Dialog nebănuit

                                                      Moto: „Pe când eram copii, cel puțin cei din generația mea...” Nicolae Prelipceanu

     Adică, dialog între mine și mine; dar nu același...

     „Conversația” a fost stârnită de transmisia pe un canal tv românesc a faimosului film, coproducție italiano-franceză, „Rocco și frații săi”, realizat în 1960; ajuns pe ecranele fostelor (...) noastre cinematografe câțiva ani mai apoi.

     Difuzarea lui atunci, în ultimii ani, când Gheorghiu-Dej începuse să fie neașteptat de lejer, de deschis  în actul conducerii statului, când măsurile politico-administrative păreau  să devină respiratorii, cu aparențe de libertăți civice, (gâtuite în anii postbelici  de coloniștii staliniști), un film precum „Rocco...” venea să confirme, să îndreptățească speranțele noastre de mai bine.

     Îmbâcsiți cu literatură, artă plastică, muzică, film, amețite de ideologia servil leninistă, am avut parte, brusc (la prima noastră tinerețe) de o capodoperă cinematografică, de o creație artistică de necrezut, în regia celebrului Luchino Visconti.

     O văduvă se așează la Milano cu cei patru fii ai săi, în speranța că va reuși să găsească un alt destin familiei sale; aici, îl găsește și pe cel de-al cincilea fiu. Filmul e  cronică a Italiei postbelice, aflată la răscruce de drumuri, e o succesiune de secvențe prezentate într-o manieră prin care,  în sfârșit, noi, cei de atunci, înțelegeam ce vrea să însemne neorealismul în cultură. Regizorul conserva tenta documentară, prin decorurile imobilelor reci și sărăcăcioase, prin personaje ancorate într-un cotidian precar și o ritmică a dialogurilor stridente, în cunoscutul stil peninsular.

     Pe acest fundal, al dezbinării familiale, eram cuceriți de destinele protagoniștilor și de jocul interpretativ al actorilor: Dar, deopotrivă, și de frumusețea lor omenească: un splendid bărbat Alain Delon, o zvăpăiată Claudia Cardinale, o seducătoare Annie Girardot.

     Cam în aceiași ani, românul Liviu Ciulei ne bucura cu filme autentice, precum „Răscoala”, „Pădurea spânzuraților”. Căci „Rocco...” ne deschisese alt orizont al autenticității culturale.

     Ei bine, deunăzi, revedeam filmul la televizor, cu o stare de duioșie. Era cert: filmul a rămas același, neatins de timp. Dar nu și o parte din cei asemeni mie. A fost ca și cum ascultam un celebru cântec, dar transmis în surdină. Cum am telefoanele câtorva colegi de liceu, de facultate, i-am căutat, exprimându-mi starea pricinuită de revederea filmului „Rocco și frații săi”. Am avut satisfacția să constat că noi, cei de acum - acoperiți de „darurile” timpului - am receptat această producție cinematografică altfel decât cei de atunci. Și ne-am împărtășit melancolice, consacrate, ziceri pe seama efemerului.