Radu Sergiu Ruba - 70

O pagină de carte

De la o vreme vine către mine în felul ei aerian

se apropie

vrea să mă atingă

nu e decât o pagină de carte.

Dar ascunde de bună seamă femei

un cap zburlit și-o față cu pistrui

e deja la fereastră în turn

pe celelalte nu le mai știu.

Se vede și o stradă care urcă

pavajul ei galben

niște pătrățele imperfecte

se cațără peste tot ce până aseară

 mă căuta din priviri.

Doi câini se adulmecă.

Umbrele din cafenea îmi par soldați.

 Când una din ele cade sub masă

 se-aude pleosc

și o țigară sfârâie în balta aceea.

 Pagina de carte mi se așază pe față

 se lasă peste mine

cu toată umezeala rămasă de la alții.

E călduță

e moale și atât de ștearsă

că nici măcar amintirea femeii de azi-noapte

nu ar mai putea să mă sărute.

 

Ca o pată de ulei

Zac până astăzi în mine

 milioane de cuvinte nerostite.

Oricât mi-aș dori

Nu le aud.

Plutesc în schimb deasupra lor

 ori mă țin ele într-un fel la suprafață.

Atâta mare este dedesubt

că-i numai mare.

Te uiți la o plutire ca asta

 ca la o pată de ulei

 nu poți să scuipi până acolo

și-ți vine să o spargi cu o piatră.

 Marea de cuvinte rămâne nerostită.

Am visat ca unul dintre ele

 măcar unul

să erupă ca un strigăt în pustiu

ecourile să-l poarte de la o zare la alta

și cale de câteva veacuri

graiurile să-i întindă urma pe ziduri.

Pe luciul muțeniei din adânc

 pata de ulei e ațipită.

Alcătuiește și ea un cuvânt

 cu neputință de citit după formă.

O fi vreun cuvânt folosit mai rar

peliculă subțire

poate chiar numele meu

 de vreme ce în pragul scufundării

nu e în stare să scoată niciun țipăt.

 

De nicăieri

Nu știam de ce am rămas

 cu degetele pe terminațiile lumii.

Dau click în dreapta

 și de nicăieri

o ședință de altădată

 plină de după-amiezi

mi se perindă pe dinainte

 plină și de întunecimi.

 Una din ele se desprinde

nu scoate o vorbă

 îmi întinde o hârtie

 ar vrea să o citesc.

E un bilet de voie de al său

 o libertate

o strânge-n pumn ca pe o pradă

a ajuns cu ea până la mine

și ține morțiș s-o arăt cu degetul

oricui s-ar abate prin preajmă.

 Umblu și cu stânga pe clape

 marea se ridică în fața mea

 până la cer

să mă-mpietrească.

Dau un pas înapoi

dau doi pași.

Apăs fără să vreau altă tastă.

Mă întâmpină din nou umbra ieșită din rând

cu hârtia întinsă înspre mine

a învoirii sale.

 I-o iscălesc.

Nu spun că nu mi-e milă.

 Îmi este.

Dar pata de-ntuneric

n-ar avea ce face cu banii mei.

Milă mi-e de biata libertate și scuip

 peste hârtia întinsă să nu i-o deochi.

O lectură uitată

Îmi fac de cap!

 Cânt în cârciumă

 ciupesc chelnerițele

scriu cu muștar pe pereți

lozinci de dragul stăpânirii

 scot din sărite pe toată lumea

fac pe nebunul dar numai în capul meu.

Nimic din toate astea nu se-ntâmplă.

Pe stradă pășesc liniștit

salut în dreapta și în stânga

 mi-s cu toții necunoscuți

 îmi mușc limba dacă unii se miră

 îi aud scrâșnind din dinți

ca fără să răspundă prin vreun semn

să se poată scurge mai departe

 Dau și pe la biserică.

Îmi cer iertare pentru…

Am și uitat pentru ce

dar iertarea înainte de toate

 chiar dacă n-oi fi greșit cu nimic.

 Sunt un fricos

tremură și gândul pe mine

 e vai de visele mele.

 Ajung și acasă.

Mă doare că nu fac nimic

 ci doar îmi închipui...

Cât de bine-ar fi să fiu cam nebun

cât de bine!

Și nu mă pot stăpâni să nu dau din mâini

 gata să sparg candelabrul.

Dau tare cu dreptul în minge

lovește raftul de sus

iar o carte poc îmi cade în cap.

 Apoi buf pe podea.

Are copertele groase e grea ca dracu’!

Îi trag un picior

ar trebui să mă doară toate oasele!

 Nu mă doare nimic.

Oi fi citit-o pesemne demult.

 

Între mine și cărți

Se strânge și iar se lărgește

 depărtarea dintre mine

și cea mai recentă carte a mea

 iar pustiul prinde a fi ocupat

 de niște umbre.

Se citește-n roua de pe ele

 că ar vrea să vorbească.

E și aici la fel ca în carte:

ca să poată spune ceva

 ar trebui să le îngădui o dorință

dar nu o fac.

S-au desprins de printre personaje

nu cele inventate pe de-a-ntregul

 dintre celelalte

care-au trăit cândva

și dacă mai trăiesc

or fi având destule de spus.

Nu le-am făcut mare lucru.

Le-am luat așa cum le-am găsit

 trecându-le printr-o lumină

din care s-au ales cu funigei

atârnați de perindarea lor

vor acum să scape de ei.

Nu schimb nimic

și nici nu le mai las să prindă grai

 pline-s paginile de glasurile lor.

Nu au de gând să se miște

se țin asupra mea ca o gardă

nu cumva să scriu cu ele altă carte.

 Stau lucii ca niște icoane

și numai când sparg sticla

de pe ele scot în sfârșit primul sunet

și-n loc să se mire

 la mine numără cioburi

numără-ntruna la cioburi.

 

Închipuind-o pe Else

Mi se arată nu numai în vis

 îmi ocupă toate luminile

chiar și pe cele

prin care îmi întâlnesc restul de lume

 se mișcă prin ele plutind

și nu-mi stinge niciuna.

Are bucle roșcate

 și ochi negri

mă sărută ori de câte ori îmi închipui că o face

izbutesc din când în când să o și mângâi

 iar oglinda mângâierii îmi odihnește în palmă.

Ocupă și luminile prin care

mulți obișnuiesc să mă-ntâlnească

și să mă ia la o țigară.

Ea e acolo

deviind cu palma evantai

 fumul ce urcă din noi.

De cele mai multe ori însă

 degetele mele pline de dorință

 trec prin haloul sângelui ei

și nu-i mai ating obrazul.

Îmi cântă în schimb la chitară.

 Mai întâi o aud

abia apoi

de după atâtea note muzicale chipul ei se ivește încet.

Iată șuvițele roșii

colo și cerceii argintii

 ajung să-i respir în ureche.

 Aș putea chiar să o sărut

 dar o las în cântecul acela

și simt aievea până la urmă

cum își culcă toată aura peste mine.

 

Următorul meu roman

Mă trezesc mângâind tastatura

 ca s-o fac să o ia din loc.

 Trage cu ochiul la mine

 mai dintr-o parte.

Uitătura asta merită un pumn.

Mă abțin

visând încă la noul meu roman

 că va porni și singur la drum

 lunecând pe ecran

pe panta lui lucitoare

ca să o suie la loc de cealaltă parte

 trecând dincolo de ceea ce se vede

și așteptându-mă-n vreo umbră albăstrie.

 Dar nimic.

Romanul zace sub toate clapele din fața mea

albite de lipsa muzicii

 iar zilele trec

uitând îndată una de alta.

 Vara e aproape.

Vine și o duminică

nu e nimic de făcut

pentru că nici alții nu fac nimic.

Aș putea să umplu golul c-o întrebare

 și ceilalți ar putea

ei o și fac aducându-și aminte de mine

 și salutându-mă cu Domnule Profesor

. Unde e, mă-ntreabă, înmormântarea?

Aș putea să le răspund

dar dau din cap a neștiință

măcar astfel prefăcându-mă a câștiga timp

 pentru începutul următorului roman.

 

Ploua în paradis

Ploua într-adevăr în paradis.

 Nu credeam să mai existe acolo cer

din care să se cearnă o cădere.

 Nu de teama picurilor tresăream nici nu mă atingeau

doar răcoarea lor mi-aluneca pe pleoape.

Îmi căutam întruna umbra

să scriu cu ea ceva pe pereți

 pe pământ

dar orice petic aici de-ntuneric

 se preschimba străveziu

 în pală de vânt.

Ochii nu se învățaseră cu locul

 alergau de colo până colo

după niște lumini suitoare

șerpuitoare

strângându-se în cercuri

desfăcându-se

dulci cât o mireasmă fiecare.

Nu de la alții am aflat

din fostul meu sânge am înțeles

 că erau femeile de peste timpuri

 în plutirea lor fără margini.

Nu m-am putut abține

nu le cunoșteam

dar banii i-am scos dinainte pe masă

 dădeam tot ce visam că mai am…

Luminile-mi așezau câte o rază în palmă

 linia razei înainta încet

încercuindu-mă-ntr-o inelare.

Să mă ascund pe undeva cu una din ele

 ploaia înceta până la urmă

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5