La ceas aniversar. Cornel Cotuțiu - 80. Amintiri din rama timpului

De Cornel Cotuțiu auzisem mai întâi din discuțiile unor scriitori bistrițeni. L-am și văzut, de la câțiva metri distanță, cu prilejul unor lansări de carte, sau al unor evenimente culturale organizate de vreun mahăr din capitala de județ. În preajmă, l-am avut câțiva ani înainte de ’89, la Liceul Metalurgic, azi Petru Rareș, din Beclean, unde s-a întâmplat să fim colegi. Eu, profesoară de franceză, domnia sa, profesor de română. Și scriitor. Zi de zi, eram plăcut impresionată de ținuta sa la patru ace. Întotdeauna la costum, cămașă și cravată asortate, niciodată aceleași, cu pantalonii bine călcați, la dungă, proaspăt bărbierit și cu pipa ținută cu eleganță între degetele lui îngrijite, pregătind-o, din când în când, pentru un răgaz de fumat. Cu pipa în mână, sau în gură, părea un aristocrat. Era un bărbat frumos, cu un chip ce părea ieșit dintr-un film hollywoodian de succes. Dintr-o dramă romantică în care protagonistul frângea inimi. Dar, auzindu-l vorbind, alura de actor se destrăma brusc, înlocuită cu cea de scriitor ușor arogant și inabordabil. Uneori, o surprinzătoare violență de limbaj, o ironie tăioasă, provocată de vreo opinie stupidă a unui coleg, era convertită într-o tăcere trufașă, adânc știutoare, care te ținea la distanță. Gândul că m-ar măsura cu privirea sa sfidătoare, cântărindu-mi rapid vorbele, mă intimida teribil, tăindu-mi orice chef de dialog, mai ales că se mișca cu atâta ușurință pe harta sarcasmului și spontaneității. Și m-aș fi simțit copleșită de superioritatea sa evidentă. Domina prin forța privirii, electrizantă, și prin verbele scânteietoare, punctate de un zâmbet discret și urmate de tăceri adânci și bine dozate. Lăsându-te provocat la o trăncăneală, dezonorantă, aveai impresia că ți-a scanat definitiv și irevocabil profilul de intelectual șovăielnic, mai ales că el se retrăgea rapid, lăsându-te să înoți într-un ocean de nemulțumire și regrete că, probabil, nu ai reușit să fii la înălțime.

            Prioritar om al condeiului, nu era lipsit de gustul sociabilității. Accepta invitații, participa la sindrofii, intra în puținele localuri din zonă, atent la un partener de taifas, savurând o cafea sau o bere, circula în provincialul oraș someșan înfrumusețat de o alee cu castani seculari ce ducea la gară, intrată deja în folclorul național… Pe atunci, oriunde l-ai fi întâlnit, emana distincție și inteligență, dezarmante.

            La catedra de limbi moderne, eram un grup de tineri joviali și puși pe farse. Cum profesorul Cornel Cotuțiu avea în fișa postului, pe lângă română, și câteva ore de franceză, și-a exprimat dorința „de-a se îmbarca pe corabia noastră”. Din acel moment, ținuta sa de aristocrat era abandonată când pășea în cabinetul nostru, îmbrăcând haina de camarad pus pe șotii, comunicativ și omenos. Știa să șteargă cu o glumă bună o lacrimă, să vindece o rană provocată de colții autorității. De o erudiție nonconformistă, subtil cancanieră, se lăsa dus de orice idee năstrușnică, care, cu certitudine, îi alimenta combustiile textelor. Îmi amintesc de o excursie, într-o zi de sărbătoare religioasă, în pădurea din Beclenuț. Am suspendat ultima oră de curs, toți, plănuind acea năstrușnică aventură. Eram voioși și plini de elan de parcă urma să explorăm pădurea Amazoniană. Pentru o asemenea escapadă, ar fi trebuit să fim îmbrăcați adecvat, în ținută sportivă, dar, hotărârea fiind luată ad-hoc, am fost nevoiți să facem față aventurii în hainele noastre de școală. Diana și Liviu, navetiști de la Cluj, erau echipați pentru trenuri, de obicei, aglomerate, dar noi, celelalte trei profesoare, aveam o ținută de mers la biserică: rochii elegante, pantofi asortați etc. Țin minte că eu aveam ținuta cea mai nepotrivită. Pantofii cu toc aveau să mă încurce când am avut de coborât o pantă. Am prins viteză – nu puteam frâna pe tocuri înalte – spre câțiva stejari pe care n-aveam cum să-i ocolesc. Dar domnul Cotuțiu, conștient de pericol, a întins brațele să mă prindă înainte de a mă izbi de un stejar de pe traseu, alegându-se – ghinion! – cu o luxație la un deget, gest de care am râs pe rupte și de care, gândeam noi, avea să dea socoteală frumoasei Valentina.

            Anii, ca niște păsări migratoare, zboară pe cerul vieții fără să ai habar de clipa când se vor opri din zborul lor spre stația finală. Într-o zi toridă de august, în urmă cu vreo 15 ani, pe pietonal, la o înghețată sortită să potolească zăpușeala zilei, Cornel Cotuțiu mi-a mărturisit că-și simte inima prea obosită ca să mai prindă ani buni în această lume terestră, că inima îl grăbește spre lumea de Dincolo. Mă gândeam că trece printr-o criză a vârstei, că e speriat de ce avea să vină, bătrânețea cu neputințele ei, că face pe interesantul ca să câștige un plus de atenție, sau că este „în căutarea altui final”. N-aveam să-i dau crezare, nu avea fața cuiva gata de schimbat adresa. Și, totuși, pe chipul său, atât de hotărât altădată să prindă cu ambele mâini bucuriile vieții, s-a lăsat tristețea.

            Apoi, în urmă cu câțiva ani, am auzit că l-a părăsit Lola, cățelușa care-i anima singurătatea acestei noi etape existențiale, un companion fidel alături de pagina albă deasupra căreia se așternea vraja cuvântului țintit. Se temea să nu plece el primul, înaintea Lolei, dar Creatorul celest a avut grijă să aranjeze lucrurile după dorința omului de litere, acest Creator terestru, și să-l mai țină printre noi, întârziindu-i plecarea.

            Domnule Cornel Cotuțiu, la mulți ani! Sănătate, inspirație și fani!