De amiciția

Prietenul meu Cornel Cotuţiu, cel dintâi şi cel mai vechi dintre prietenii mei ardeleni, a intrat de ceva vreme, cu patalma de la împărăție, în rândul seniorilor literaturtii române, lungă-i fie viața şi de-acum înainte. Cum eu însumi am trecut, cu ceva vreme în urmă, pragul acesta, ar trebui să nu mă mai întreb cum de s-au dus anii şi unde sunt acele blagoslovite clipe ale juneţii în care, proaspeţi filologi şi imberbi alumni, ne ascuţeam dinţii pentru iluzoria şi abia întrezărită prăjitură literară? Unde e vremea când eram încă nişte „oarecare”, cum îmi amintea pe pagina de gardă a uneia dintre cărţile sale, tineri cu sufletele bântuite de iluzii şi vise, dintre care pe multe avea să ni le spulbere viaţa, când băsnuiam despre „Pasarea albastră” şi ascultam Gershwin interpretat cu discreţie la pianina barului de deasupra încă nenăscutei crâşme „La Mongolu”? Unde sunt, unde s-au dus nopţile  în care sfidam urbea  de pe culmea  Cetăţuiei, unde zilele în care, studenţi cu punga mult prea subţire, am mâncat amândoi din aceeaşi farfurie? Am ciocnit ouă roşii în casa lui din Beclean de sărbătorile primului meu Paşte transilvan şi toate astea s-au adunat în acel ceva minunat care ne leagă de mai bine de jumătate de veac, Ceea ce nu se pierde, Ceea ce rămâne, cum sună titlurile unor volume ale sale, prietenia.

Astăzi purtăm pe umeri povara anilor şi a cărţilor pe care atunci ne închipuiam că le vom scrie şi pe care, Doamne!, chiar le-am scris. Eu povara cărților mele, el povara cărţilor lui, în care îi redescopăr, de fiecare dată, obiectivitatea funciară şi spiritul polemic cu care plonjează în universul existenţial, cu acea pasiune a „scufundării literaturii până la gât în viaţa străzii, în experienţa comună, în istoria cotidiană”, despre care vorbea Mario Vargas Llosa. Fiindcă, dintotdeauna, Cornel Cotuțiu, a fost o conștiință, un om al oamenilor, mereu atent la lumea în care trăiește, mereu nu doar al sinelui, ci și al cetății. Crezând cu obstinație, împotriva tuturor evidențelor și a experiențelor istoriei, în puterea irenică a literaturii. Căci, spune el: „Literatura e o modalitate de a răscumpăra destine, mai ales cele nedreptăţite de viaţă... Văd romanul ca o şansă de a răscumpăra existenţa, un remediu fascinant pentru umilinţă... Pentru opresiune...” 

Tocmai de aceea a scris seria de volume La noi - proză nonfictivă – oglindă a lumii și societății în care viețuim, în care să le vedem și să ne vedem chipul, zugrăvit cu ,,materialul clientului”, cu vorbele și cu faptele noastre cele de toate zilele, cu formulele, sloganurile, aiurelile, năzdrăveniile lingvistice și ticăloșiile cotidiene. Cum altfel s-ar putea chema, deci, cărțile  sale decât  Ochiul diurn, Azi sau În zigzag. Necruțător cu orice atentat la limba, istoria și valorile românești. Cu o scriitură clară, așezată ardelenește, după natura și felul viețuirii autorului însuși, cu umor uneori, cu sarcasm alteori, cu iubire de semeni mai ales, despre care vorbește mereu cu o bună cunoaștere a naturii umane. Nu degeaba scria părintele Nicolae Steindhart despre „darul său de observator, în susţinuta atenţie cerută de urmărirea nuanţelor psihologice de extremă fineţe, în capacitatea transmutării cuvintelor chiar sordide în tot atâtea manifestări ale unor stări sufleteşti ori mintale decantate pânăla sfert de ton şi la granulaţia infinitezimală.” 

Cornel Cotuțiu trece cu seninătate și suferință balzaciană prin lumea oamenilor și a literaturii, cu credința faptului că ele, ,,cuvintele sunt purtătoare de eternitate.” Ceea ce,  poate, e și adevărat! În urma noastră, prietene, Cetățuia ne privește complice.