Despre o carte la ne-unison

                           Motto: „Până ești tânăr, vorbește cu morții, citind; ca adult, caută-i pe cei vii, călătorind; mai târziu, adresează-te celor care încă nu s-au născut, scriind!” ( Baltasar Gracian )

     În cartea sa, „Parisul meu”, apărută la Editura „Corint Books”, București, 2016, cu un Cuvânt de întâmpinare de Bedros Horasangian ( „Așa cum există un Paris al lui Apollinaire și al lui Proust, al lui Pallady și al Marthei Bibescu, al lui Prévert sau Jacques Brel, al lui Camus, (...) așa există și un Paris al lui Horea Porumb, foarte personal, pentru un profesor care a predat știință în orașul unde există Liceul Louis le Grand și College de France, și nu a fost un simplu turist, ci un trăitor de zi cu zi al marelui oraș” ), autorul Horea Porumb scrie într-un  text intitulat „Efectul de grup”: „Cei ce apar în mass-media vorbesc parcă la unison”. Scriind și noi în presa culturală, parte a mass-mediei, nu avem cum să ne înscriem într-un regiment, uniform, pentru că despre unele fapte există nuanțe, chiar dacă ceea ce ne unește rămâne pasiunea pentru literatură. Cartea însăși fiind scrisă la ne-unison, critica literară, cu atât mai mult, nu are cum să fie univocă. Și apoi, „non idem est si duo dicunt idem”. ( „Nu este același lucru dacă două persoane spun același lucru.” ) Ar fi și dificil să scriem stereotip despre o carte care iese din tipar. „Parisul meu” este o privire neobișnuită, obiectivă și reflexivă asupra vieții petrecute în „orașul luminilor”. Nu seamănă cu nicio altă operă de inspirație parisiană: „Librăreasa din Paris” ( Kerri Maher ), „Un bilet pentru Paris” ( Jojo Moyes ), „Croitoreasa din Paris” ( Georgia Kaufmann ), romane, cu acțiune, cu personaje, din care orașul reiese protector și în nuanța dorită, sau cu „Parisul personal...” al eseistului George Banu.

      Vorbind despre același Paris, Horea Porumb realizează o privire asupra mentalităților, de român, ajuns la Paris, ca turist sau ca viețuitor pentru mai multă vreme, de francez parizian, obișnuit să trăiască în „elita lumii”. E un oraș care generează idei. N-au cum să lipsească experiențele culinare, descrise ca adevărate descoperiri: „Ni s-a servit un meniu din vremea Renașterii, făcut după rețete de epocă. Am băut vin de salvie și alte minunății, bazate pe mentă, scorțișoară, piper... Am început prânzul cu o salată de legume, din vremea când nu erau cunoscuți încă morcovii sau cartofii, apoi am mâncat o pasăre delicioasă ( nu știm de care ) într-un sos negru onctuos, apoi un puré de căpșuni cu piper și ghimbir (...), iar la urmă, brânză de capră păstrată în cenușă.”  ( pag. 23 ) Într-un alt loc, din carte, găsim tabieturi prezentate comparativ: „Noi, românii, suntem obișnuiți să bem o tărie înainte de masă, dar francezii o beau la urmă, ca digestif.” ( pag. 103 )  Și tot pe aceeași temă, citim: „La francezi, mesele durează două ore – indiferent dacă ești acasă sau la serviciu. Pauza de masă se ia la orele 12 și se merge în grup, fie la restaurant, fie la cantina întreprinderii, care e și ea un restaurant, unde alegi. Se consumă fără reținere vin, se începe cu un antreu ori o supă-cremă, urmează felul principal, apoi o salată și nelipsitul fromage, un desert, în general o tartă cu fructe, iar pentru cafea, oamenii merg în altă sală sau la bistroul din față. În tot acest timp se face conversație.” ( pag. 115 ) Descrierile meselor fac trimitere la  amalgamul de fragmente, detalii, din care se compune și cartea. O carte vegheată parcă de un precept arhicunoscut, de care cu greu se poate face abstracție și invocat în unele pagini: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine ” ( „Der bestirnte Himmel über mir, und das moralische Gesetz in mir”. ), al lui Kant. Cele două lucruri îl poartă pe autor prin Paris, admirând, comentând, participând la evenimente, pentru ca apoi să scrie despre fiecare, cu talent, cu determinare și cu implicare, cu crezul că, astfel, cartea gata va ajunge la cât mai mulți cititori și va contribui la un alt mod de a vedea orașul, cu lupa, încercând a intra în miezul lucrurilor, politice, sociale, culturale, cu abilități ale omului iscoditor de astăzi. Prezența autorului la Paris și „transmiterile” de acolo reprezintă un model, dintre atâtea altele, de a vedea lumea, prin ochi proprii, cu experiențe și concluzii. Naratorul povestitor excelează uneori în descrieri și atunci se lasă pradă imaginilor, peisajului, din care nu lipsesc personaje îndrăgite: „Dacă-mi ridic ochii, văd pe fereastră cotul Senei, clădirile noi, optimiste, ce-o însoțesc pe latura dinspre Levallois, cele somptuoase, mai vechi, înecate în verdeață, dinspre cartierul bogătașilor, Neuilly, iar în fundal, zgârie-norii din cartierul financiar La Défence. Am înaintea mea o pereche nu prea tânără, care mă cucerește prin vigoarea privirilor lor. Au simțit nevoia să povestească, iar eu îi ascult.” ( pag. 109 ) Ca un adevărat artist, autorul privește acest tablou, în detaliu, fără a pierde nimic din vedere, prim-plan, fundal, centru și atmosfera degajată.

    Pe măsură ce înaintează în pagini, cartea, la început domoală, ca un râu liniștit, se aglomerează în comentarii de actualitate, în critici la adresa societății, devenind agitată, prin bogăția de judecăți de valoare, în căutarea unei valabilități. Chiar dacă nu este o carte tipică, în „Parisul meu” apar și punctele de referință, fără de care nu există Paris: Catedrala Notre Dame, Turnul Eiffel, Centrul Pompidou, râul Sena, acestea ca puncte de reper, de sprijin, în promenadele autorului, pretexte ale unor amintiri, ale unor comentarii de citate: „Dărâmați biserica aceasta și în trei zile o voiu ridica”, a zis Iisus, „El însă grăia de biserica trupului Său”, explică Ioan... (Ioan, 2:19,21 ).”

     În cele din urmă, Parisul e și obositor. Ajuns la această stare, când orașul intră în teritoriul liniștit al ființei, autorul mărturisește întoarcerea la cărți, „Am nevoie de o lampă de căpătâi. Mă reapuc de citit!” ( pag. 168 ), abandonând pentru o clipă „savoir- vivre”-ul, cu bune maniere, etichetă socială, în favoarea unui „savoir-lire”, până la următoarea „preumblare” prin Paris.

      Cartea „Parisul meu”, a lui Horea Porumb, e mai mult decât un ghid. Am încercat să evităm acest termen și, totuși, el apare, insistă, redundant, în hermeneutica imediată. Ghid nu în sens consacrat, ci în multiple alte accepții colaterale, prin care „cele nevăzute”, sau neobservate, sunt văzute și prezentate. Cum este și acest fragment despre obiceiul de duminică: „Nu era multă lume, doar imigranți și, în mod flagrant, lipseau francezii „de sușă”. Nu există scuza că or fi fost la biserică, deoarece, într-o țară „laicizată” precum Franța, lumea nu merge la slujba religioasă, sau, dacă unii o mai fac, atunci se duc discret, cu jenă, cu aceeași teamă, parcă, pe care o aveam noi, pe vremuri, în România.” ( pag. 169 )

      În căutarea unei Franțe profunde, a unui Paris profund, cartea lui Horea Porumb, „Parisul meu”, propune o imagine personală asupra unui loc și a unui timp, care l-au marcat, și care nu contenesc să ne marcheze și pe noi, cititorii.