Părintele Alin Cîndea: Iertarea, logica Împărăției lui Dumnezeu

Evanghelia după Matei (18,23-35) ne propune parabola datornicului nemilostiv. La finalul acesteia, Isus rostește un avertisment care ne cutremură: „Tot așa vă va face și Tatăl meu cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima fratelui său” (Mt 18,35). Iertarea nu este, așadar, un simplu sfat de viață creștină, ci un imperativ evanghelic, înscris chiar în centrul rugăciunii Domnului: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Sfântul Ioan Paul al II-lea amintea că „iertarea este condiția fundamentală a reconcilierii nu doar dintre om și Dumnezeu, ci și a oamenilor între ei”.

Experiența concretă ne arată că iertarea nu este niciodată ușoară. Rănile pot fi adânci și persistente, iar uneori par să se reaprindă chiar atunci când credem că le-am vindecat. Papa Benedict al XVI-lea spunea: „A ierta nu înseamnă a neglija dreptatea, ci a lăsa ca iubirea să fie mai puternică decât dreptatea”. De aceea, iertarea are ceva eroic în ea: este un act liber, gratuit, fără condiții prealabile. Numai harul poate dezrădăcina în adâncul inimii noastre resentimentul. Iertarea este deci o lucrare a harului lui Cristos, iar noi suntem chemați să ne deschidem acestui dar.

Întrebarea lui Petru – „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu?” – (Mt. 18,21) dezvăluie bine tensiunea noastră interioară. Isus răspunde printr-o hiperbolă: „până la șaptezeci de ori câte șapte” (Mt. 18,22), pentru a arăta că iertarea nu are limite. Ea nu este în primul rând o emoție, ci un act concret, o alegere de a rupe lanțul răului. Iertarea nu se naște dintr-o slăbiciune, ci dintr-o putere mai mare decât răzbunarea – puterea iubirii”. În logica Împărăției, a ierta înseamnă a colabora cu Dumnezeu la edificarea unei lumi noi.

Parabola lui Isus ne arată trei atitudini ale împăratului: interesul pentru datoria servitorului, mila nemărginită și, în final, mânia pentru lipsa de recunoștință. Dumnezeu nu iartă din indiferență, ci pentru că este „bogat în milostivire” (Ef. 2,4). Mânia Lui exprimă seriozitatea darului refuzat. Cardinalul Jean Daniélou spunea: „Mânia lui Dumnezeu este chipul pe care îl ia iubirea Sa atunci când este refuzată”. În acest sens, parabola nu este doar o poveste morală, ci o chemare la convertire și la recunoștință pentru iertarea primită.

Adevărata măsură a iertării o găsim pe cruce, unde Isus, în timp ce este răstignit, rostește: „Părinte, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Lc. 23,33). Sfântul Ioan Paul al II-lea comenta: „Această iertare nu rămâne doar la nivelul unui act exterior, ci izvorăște dintr-o inimă străpunsă, capabilă să îmbrățișeze chiar pe cei care o rănesc”. A-L urma pe Cristos înseamnă a intra în această „nebunie” a iubirii care se dăruiește până la capăt. Fericitul Cardinal Iuliu Hossu, mărturisitor al credinței, spunea din experiența închisorii: „Dumnezeu ne‑a trimis în acest întuneric al suferinței pentru a oferi iertare și pentru a ne ruga pentru convertirea tuturor”. A ierta în astfel de condiții însemna a trăi deja ca în cer.

Chemarea Evangheliei este limpede: suntem invitați să iertăm nu din slăbiciune, ci pentru că am fost iertați mai întâi. Cu cât devenim mai conștienți de imensa datorie ștearsă prin sângele lui Cristos, cu atât inima noastră se va lărgi pentru a ierta la rândul ei. Astfel, Tatăl ceresc ne va recunoaște ca fii ai Săi prin capacitatea de a iubi și de a ierta, noi care trăim din îndurarea Lui.