Nu figuram în catalog

Ce-am fi fără me­moria simțurilor și, mai cu seamă, fără istorisirile ce­lorlalți? În cazul exercițiului anamnetic necesar scrierii acestui răspuns, asemenea întrebări intră în jocul debu­solant al istoriilor încrucișa­te, al memoriei personale și al celei de împrumut, multi­plicate de vocile „adulte”, de versiunile mai mult sau mai puțin amuzate pe care le-am asimilat de-a lungul de­ceniilor, până când amintiri­le mele asociate primei zile de școală s-au sedimentat într-o povestire coerentă, dar cu mai mulți naratori de fundal. În schimb, certă rămâne memoria senzorială: de ea se leagă tabloul unei zile însorite de toamnă și sentimentul de calm, propriu inocenței senine, cu care intram pe poarta deloc necunoscută a școlii din Prund, ca să aflu că nici nu i-am trecut bine pragul, c-am și devenit subiectul unei controverse. O altă imagine clar decupa­tă ține de uniformă: nu era atât de frumoasă cum fusese cea de șoim al patriei (bleumarin cu portocaliu) și era departe de impecabila ținută de pionier de mai târziu, dar tot uniformă se chema că este.

În mintea mea, ciclul primar nu reprezenta decât o continuare a fericiților ani de grădiniță și, credeți-mă, mi-a plăcut nespus să merg la grădiniță, să învăț lucruri noi, pe care le predam ulterior tacticos bunicilor, mi-a plăcut să o ascult pe „tovarășa educatoa­re” (erau încă anii ’80) și să creez tot felul de minunății în compania copiilor cu care am crescut și pe care-i știam dintotdeauna. Mulți dintre ei mi-au fost alături până la terminarea liceului. Desigur, tot cu ei mă pregăteam să intru și în clasa întâi, cu condiția să ajung acolo.

Eram lipsită de anxietăți în preajma începutului de an școlar, dar au avut grijă cei din jurul meu să mi le genereze. La un moment dat, „adulții” responsabili cu inserția mea școlară (adică bunica și mama) au început să se agite nevoie-mare din cauza învățătoarei în clasa căreia urma să intru și care avea reputația unei ființe intransigente, de nedorit pen­tru odorul vreunui părinte. Însă, din fericire, spiritul pragmatic și decomplexat al mamei mele a avut câștig de cauză aici, în viziunea ei importante fiind educația, disciplina și mai ales adaptabilitatea copilului la tot ceea ce viața îi pune în față. Trebuie să recunosc că, deși ușor traumatică la începuturi, această filosofie de viață mi-a folosit mai târziu și m-a transformat treptat într-o ființă independentă, tenace sau chiar încăpățânată și orgolioasă pe alocuri. Dacă vrei să-nveți să înoți, sari direct, nu scrutezi de pe mal cât de adâncă este apa.

Odată depășită această primă secvență anxiogenă, „adulții” s-au lovit de o alta, mult mai gravă în aparență, în momentul în care li s-a comunicat că eu nu figurez pe listele de înscriere și că, în consecință, nu pot fi primită la școală. Un motiv putea fi vârsta, însă nu toți copiii admiși aveau șapte ani, unii rămăseseră, ca și mine, la doar șase, dar împliniți. Așa că trebuia căutată o altă pricină. Surprinzător, după insistențele panicate ale mamei, s-a găsit și motivul: listele conțineau un elev numit Constantin Raveca Buleu, genul lui ne­corespunzând realității feminine surâzătoare care aștepta verdictul în fața corpului didactic. De bună seamă, un funcționar neobișnuit cu versiunea feminină a lui Constantin (cam rară, ce-i drept, prin Ardeal!), a tăiat inexplicabilul „a” de la sfârșitul primului prenume, masculini­zându-mă. Slavă Domnului, m-a salvat întrucâtva cel de-al doilea prenume, Raveca (oricât de rar ar fi și el în zilele noastre), el semnalându-le tuturor, fără echivoc, că aș putea fi o ființă asemănătoare celei care se pregătea să intre în clasă. Nexistând, în plus, nici un Con­stantin printre pretendenți, am ajuns să fiu primită. Aveam să redevin Constantin de câteva ori în viață, însă povestea primei mele zile de școală are și o morală: e bine să-ți asiguri un prenume de rezervă, ca să nu riști să fii luat drept altcineva decât ești.