Nadia Urian Linul: "Ștampila’’

După atâta grădiniță, ideea de a deveni școlar i-a încolțit tot mai mult în mintea lui Deiu. Din vara caldă aștepta, gândindu- se că se va acomoda mai ușor, alături de cele două colege de grădiniță, de mami și tati, dar și de bunica și bunicul cu care va discuta tot ceea ce o să i se pară greu și de neînțeles, la școală.

-Yes, yes, yes! N-am crezut că veniți! Yes!

Așa spunea, sărind în  sus, într-un picior, cu pumnuțul ridicat, în sala de spectacol, uitând că urmează să spună replica.

-Deiu, cum a fost azi, la școală? Bineee?

-Da, Nana! A fost frumos! Îmi place!

Vreo două zile nu l-au mai întrebat nimic, convinși fiind că totul este așa cum se așteptau.

Copilul era un om bătrân la minte, cu expresii educate și gesturi mature. Cum să nu fie, când prin urechile lui intră atâta informație, timpul îi era împărțit tot pentru a savura din preocupările copilăriei, de la lego, desene, club de desen, înot, film, vizite, excursii și concedii acolo unde putea să culeagă nucile de cocos din iarbă.

Iar dacă toate acestea lipseau, Deiu își făcea căsuță din perne și se juca singur, neștiind să sufere pentru faptul că nu avea frățior sau surioară.

,,Copilul perfect’’, blând, talentat și isteț, mângâierea părinților și al bunicilor- așa era Deiu pentru toți.

De aceea, când bunica a întrebat:

-Ce ai făcut azi, la școală? răspunsul a uimit pe toată lumea:

-Deiu a venit azi de la școală cu o stampiluță neagră, pe mână. Nu, nu e de bineeee!

-Cum? Nu credddd! răspunde Nana, mirată, dar și revoltată. Nu credea că există un motiv în lumea asta pentru așa ceva... Auzi! Deiu, în primele zile de școală, cu așa o amintire!

Ce s-a întâmplat, Deiu? Poți să-mi spui acum sau când ne vom întâlni?

Îți spun când ne vedem, Nana!

-Este  ceva legat de copilul care nu vrea să scrie, vecinul tău de bancă?

-Nu, Nana, nu! Acela îi spune doamnei că el nu are chef să scrie, că are de lucru acasă, trebuie să termine cătrețul la găini, că n-au unde să doarmă la noapte. Nu, nu  de el!

-Dar, celălalt care întreabă ce semne sunt câ....turile astea? Că el imediat le termină și pleacă.

Nu are vreme să stea mult, să scrie.

--Nici, Nana! El zice așa:

-Le dau o palma și gata! Am plecat! Umplu pagina și mă duc, doamna! Mă aplaudați, dacă sunt harnic? Eu bag Turbo și umplu pagina, n-am vreme de stat aicea!

Doamna învățătoare îi răspunde:

-Îți dau un emoticon, cât caietul, că-l meriți. Ești cel mai harnic copil!

-Eu nu sunt? întreabă Gigel, colegul lui, din spate.

-Nu, pentru că tu ești mereu în urmă, cu o fișă. Trebuie să fii mai harnic și mai atent, ca să-ți pot da un emoticon vesel și o inima mare, lângă el! Promiți?

-Da, plomit, doamna!

-Și mai promiți că nu mai tragi de păr fetele, în curte?

-Da!

-Dacă nu te ții de cuvânt, ce o să facă doamna învățătoare?

-O să pună fetele din clasă să-i alelge pe băieți, pe telenul de spolt!

Bunica tot nu putea înțelege ce e cu ștampila lui Deiu, pentru că nicio abatere nu i se punea în dreptul copilului. Iar ea băga mâna în foc pentru el, pentru cumințenia lui oriunde și oricând.

Nu-i rămânea decât să aștepte întâlnirea cu copilul, față în față. Până atunci, încerca să-i citească tristețea sau bucuria, de pe chip. Nu, nu erau niciuna...Ciudat!

Când copilul intră în curte, abia așteptă să rămână doar ei doi, ca de obicei și Nana îl și vârî sub brațul ei, strângându-l la piept:

-Hai, spune, puiul mamei, ce s-a întâmplat? Ce a fost cu ștampila? Nu mai am răbdare! Eu știu cât ești tu de cuminte! Cel mai cuminte!

Copilul o privi cu luare aminte, nu trist, nici vesel, apoi, se uită țintă la ea, ca un om bătrân, și o întrebă:

-Dar, tu, Nana, ai atâta încredere, în mine? Tu ai atâția copii la școală! Eu sunt cel mai cuminte?

-Da! Eu am toată încrederea, în tine! Toată! Hai, povestește-mi!

-Auzi, Nana! Eu stăteam așa, în bancă.

-Cuminte!

-Da, cuminte!  În fața mea, colegul meu se ridică de pe scaun, se apleacă și se bagă pe sub bancă, stă pitit acolo, să nu-l vadă doamna. Nici nu o ascultă.

Într- o zi, când l-am văzut că tot face de astea, m-am întins către el, sub bancă și i-am făcut cu degetul prin păr, uite așa, fără să-l lovesc  și i-am zis:

-Ridică-te! Hai, sus, ridică-te! Nu este voie să stai sub bancă!

Atunci el a început să țipe tare de tot și să spună că eu l-am lovit. Țipa tare și doamna l-a crezut atunci și mi-a pus ștampila pe mână. De fapt, când s-a ridicat, a dat cu capul de bancă, poate...Sau a țipat așa, fără să-l doară. Eu așa cred, că nici nu s-a lovit, Nana... Doar a țipat.

Aici, bunica  a stat pe gânduri ,dar nu a exprimat cu voce tare, ceea ce gândea. O îngrijorare. Nu-i prea devreme, totuși? Pentru  a simula durerea și pentru a arunca vina pe altul?

Nana îi luă mânuța grăsuță și i-o pupă:

-Aici? Dă, să pupe Nana!

-Da, dar nu-i nimic, buni!

-Nu s-a lămurit doamna învățătoare, că tu ești cuminte? Cel mai cuminte?

-Ba da! Căci la educație fizică, copilul acela iar a împins fetele și când i-am zis că nu este voie, a zis : ,,Ce vrei, mă?’

Eu nu voiam decât să fie cuminte. Atât.

-Dar nu ești supărat pe el?

-Nu, Nana. Știi de ce? Mai sunt și alți copii, cu mult mai răi decât el.

Bunica îl admiră din nou, pentru maturitatea cu care copilul înțelege lucrurile.

Și-l amintea cum și-a dat mâncarea, cu farfurie cu tot, în restaurant, unui cerșetor. Și era cu  mult mai mic...stătea în scăunel.

-Pai, cum, tu- cel mai cuminte copil, să primești ștampila?

Copilul se uita lung la bunica, cu ochii mirați, dar cu acea cumințenie matură, ce numai el o avea:

-Tu, Nana ai atâta încredere în mine, totdeauna? Așa mult mă iubești?

-Întotdeauna! Cum să nu? Eu știu că tu vei fi cel mai cuminte copil din clasă și doamna învățătoare se va convinge de asta, în cel mai scurt timp.

-O să spună asta, tuturor! Iar pe colegul din fața  ta, trebuie să-l înțelegi. Mai are nevoie de timp, să se acomodeze cu școala. Poate nu a prea fost la grădiniță.

-Nu, nu a fost... Știi ce a spus doamna învățătoare? Că sunt cel mai bun din clasă, la desen, Nana! Și tu m-ai învățat să desenez. Mai știi?

Nana vede ce desenează el, singur, inspirat de tot ceea ce vede la televizor sau afară, în natură. Mai nou, desenează chipuri de copii, fiind atent la proporții, cunoaște tehnici de desen și le aplică.

-Da, hai la Nana în brațe, să te îmbrățișez, tare, tare, tare!

Te iubesc mult! Am atâta încredere în tine!

-Și eu pe tine, Nana!

Nu era oftat, nu era tristețe, era ceva ce semăna atât de mult cu adevărata FERICIRE.