Pr. prof. Nicolae Feier: Puterea rugăciunii

Cu smerenie, vă propun un popas în raiul bucuriei Naşterii Domnului, al Marii sale Jertfe Mântuitoare şi al Învierii, promovând rugăciunea neîncetată  ca model de comuniune vie cu Domnul nostru Iisus Hristos, Cel străpuns pentru păcatele noastre şi înviat  din morţi, spre a ne înveşmânta cu har, aşa încât să devenim ,,bine-plăcuţi locuitori statornici ai Împărăţiei  Învierii Sale”, să trăim experienţa înveşnicirii noastre  prin părtăşie la starea liturgică – euharistică, stare ce uneşte Cerul cu Pământul într-o singură cântare de slavă şi mulţumire (în elină, εὐχαριστία –euharistia) îngerească şi omenească, cântând: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot. Plin e cerul şi pământul de măreţia Lui. Osana întru cele de sus”.

 Să ,,ne apropiem de Tatăl, în Duhul Sfânt” (Efeseni 1, 18),  să constatăm cu bucurie că aici pe pământ, ,,în Biserica Măriri Tale stând, în cer ni se pare a fi”, rugându-ne aşa cum ne învaţă sfinţii, cei pe care Sfânta Scriptură îi numeşte ,,casnicii lui Dumnezeu.” (Efeseni 1, 19).

Începem, intrigând şi uimind pe mulţi, afirmând că cea mai mare putere a lumii acesteia este rugăciunea.

Zic că afirmaţia este uimitoare şi intrigantă deoarece dacă am face un sondaj de opinie, punând  întrebarea: ,,Care e cea mai mare putere a lumii acesteia?”,  în proporţie covârşitoare am avea răspunsuri pe care le catalogăm ca fiind închinare la idolii moderni. Pe primul loc s-ar plasa banii, apoi funcţiile şi rangurile, puterea - forţa fizică şi  armele, imperiile comerciale etc.

Sfântul Apostol Pavel evidenţiază modelul de închinare şi putere a rugăciunii, astfel:  ,,Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile vrăşmaşului. Răsturnăm cu rugăciunea pe tot cel ce se ridică împotriva lui Dumnezeu şi orice gând al nostru îl facem slujitor lui Hristos.” (II Corintei, 10, 4-5)

Şi, în alt loc:

,,De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos... ca să fiţi puternici şi..., împreună cu toţi sfinţii, să vă umpleţi de plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 14-19).

Pe coperta lucrării, ,,PAŞI PRINTRE ÎNGERI. RUGAŢI-VĂ NEÂNCETAT”, IPS Arhiepiscop şi Mitropolit, Andrei, mi-a sugerat să public câteva reflexii despre rugăciune pe care le-a remarcat în textul cărţii. Iată-le:

 

CE ESTE RUGĂCIUNEA

Rugăciunea este cea mai mare putere a lumii, liniştitoarea inimii şi a minţii, este starea noastră de discreţie, creând echilibru şi pace interioară, este dreaptă judecată şi măsură în toate, aducătoare de tihnă şi stare de bine.

Rugăciunea e mama la care vin virtuţile să-şi plângă neputinţele limitelor umane.

Rugăciunea este cărarea dorului după viaţa veşnică ce curge din palmele, din picioarele şi din coasta Celui rănit de cuiele mulţimii păcatelor noastre.

Rugăciunea euharistică este ,,viaţă veşnică, bucurie şi lumină”, este semn al împăcării Universului creat cu Creatorul său, punte între pământ şi cer, cea mai mare putere a sufletului curăţit prin Jertfa Crucii, implicând voinţa, simţirea şi raţiunea, însoţite de dreapta judecată şi preaslăvire a lui Dumnezeu, adică, trăirea plenară a Ortodoxiei.

Coroana tuturor rugăciunilor este răbdarea, în toate aspectele ei: ca aşteptare cu decenţă a împlinirii cereri, ca acceptare a greutăţilor, ca încercare a vieţii şi ca supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, însă, niciodată ca fatalitate.

Rugăciunea este îngerul sfătuitor interior care veghează echilibrul vieţii.

Rugăciunea este expresia cea mai firească  a nevoii omului de a se reîntoarce în raiul comuniunii desăvârşite cu Părintele său cel Ceresc.

Rugăciunea face ca viaţa să merite a fi trăită, deoarece ea presupune totdeauna o comuniune, o ieşire din însingurare, o relaţie intimă cu Dumnezeu, pe verticală, şi cu semenii, pe orizontală, totdeauna locul întâlnirii omului cu Dumnezeu fiind centru Sfintei Cruci.

Rugăciunea umanizează şi îndumnezeieşte, fiind marea taină a îmbrăţişării omului cu Dumnezeu.

Rugăciunea este expresia cea mai firească  a nevoii omului de a se reîntoarce în raiul comuniunii desăvârşite cu Părintele său cel Ceresc, de care s-a depărtat datorită slăbiciunii minţii şi a sfatului vrăşmaşului.

Rugăciunea prinde putere deoarece e generată de necesitate, de lipsuri, de nevoile stringente, de minusurile firii umane căzute, care caută mântuirea. Ea nu vine totdeauna din contemplare. Puterile care o potenţează sunt: speranţa (nădejdea că vei primi ceea ce ceri) şi credinţa (încrederea că vei fi ascultat). Cea mai mare putere, pe care o posedă  mai întâi Cel către care se face rugăciunea, este iubirea compătimitoare, şi care, după împlinirea cererii devine recunoştinţă, sau iubire mulţumitoare (euharistică), ca roadă a inimii şi a minţii lucide a celui căruia i se împlineşte rugăciunea.

Rugăciunea este ca o Cruce, având două dimensiuni: una verticală şi alta orizontală.

În general, rugăciunea este privită pe verticalitatea relaţiei, ca o împreună-vorbire şi trăire cu Dumnezeu şi cu Sfinţii, numiţi în Sfintele Scripturi, ,,casnicii lui Dumnezeu” (Efeseni 1, 19), fără a se observa prea clar necesitatea rugăciunii unul faţă de altul,  pe orizontala ei.

Avem obiceiul utilitarist, întâi să cerem, apoi să mulţumim şi mai apoi să lăudăm pe Dăruitor. Nu aşa făceau Sfinţii părinţi! Ei puneau întâi în evidenţă faptul că sunt conştienţi că ,,Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, de sus este, coborând de la Tine, Părintele luminilor” şi că Hristos Domnul este ,,Plinirea Legii şi a proorocilor, Cel care a plinit toată rânduiala Părintelui Său, va umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna...” (Matei 6, 8)

Sfinţii Părinţi sunt cu mult mai conştienţi decât noi, oamenii moderni, care urmărim mai ales satisfacerea nevoilor imediate, că ,,Ştie Tatăl nostru de cele ce avem nevoie, înainte ca noi să cerem de la El” (Matei 6, 8) şi că Mântuitorul ne învaţă: ,,Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ...”(Matei 6, 9 -10).

Bine ar fi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, conform chemării liturgice ,,toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”; să zicem mereu ,,facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ...”. Ce ne putem dori mai mult, decât să avem în familii, la serviciu şi în inimile noastre ,,cerul pe pământ”?

Rugăciunea este expresia cea mai firească  a nevoii omului de a se reîntoarce în raiul comuniunii desăvârşite cu Părintele său cel Ceresc, de care s-a depărtat datorită slăbiciunii minţii şi a sfatului vrăşmaşului. Ea devine, astfel, expresia unei nevoi stringente, ca mai apoi, profesând-o constant, să devină obişnuinţă a rămânerii în îmbrăţişarea sfântă a Părintelui Ceresc, Cel care îşi aşteaptă şi îşi iartă fiul risipitor.

 Iată ce zice psalmistul: ,,Când s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea s-a apropiat de iad” (Psalmul 87, 3), mai ales atunci, ,,ascultă, Doamne rugăciunea mea, ia aminte la glasul cererii mele. În ziua necazului meu am strigat către Tine şi m-ai auzit. Că Tu, Doamne, eşti bun şi blând şi mult-milostiv cu toţi cei care se roagă Ţie.” (Psalmul 85, 4-6)

Dreapta judecată te îndeamnă să nu mai părăseşti niciodată pe Ocrotitorul tău şi nici siguranţa şi ocrotirea pe care ţi-o oferă Spaţiul Său Sacru, ,,Cetatea cea Sfântă coborâtă din cer” – Biserica (Apocalpsa 21, 2).

Avem, oare, această corectă, sfântă şi dreaptă judecată?

Nevoia de Dumnezeu o exprimă foarte sintetic în noua sa lucrare pastorală esenţială, intitulată ,,Mai aproape de Hristos”, marele nostru ierarh, I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit, Andrei al Clujului... Iată ce zice:

 ,,Interesul îl duce pe om la Dumnezeu, ca mai apoi omul să constate că are nevoie nu atât de darurile lui Dumnezeu, cât, mai ales, de El Însuşi”. Citându-l în acest sens  pe Giovanni Papini, ne arată că: ,,Flămândul îşi închipuie că are nevoie de pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine”; bolnavul crede că vrea sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta, Doamne!” († Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit: ,,Mai aproape de Hristos”. Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2016, p.112)

Într-adevăr, teologia creştină şi toţi Sfinţii Părinţi, refuză  conceptul filozofic numit  dualitatea fiinţială: bine - rău,  lumină - întuneric, viaţă - moarte etc.

Noi credem că fiinţial există doar binele, iar Binele Absolut este Dumnezeu. Răul nu are fiinţă, nici substanţă. El este doar o lipsă, lipsa binelui. Nu există decât lumină. Întunericul este lipsa luminii. Există doar viaţă. Moartea este lipsa vieţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre golul, (lipsa de substanţă fiinţială, abisul) provocat de moarte: ,,Diavolul a introdus moartea ca să piardă şi să curme orice nădejde de mântuire prin aducerea ei pe pământ. Hristos, însă, luând-o ( intrând în ea a umplut-o de Substanţa Vieţii, de Sine, căci zice: ,,Eu sunt Învierea şi viaţa” n.n.), astfel a schimbat-o şi prin ea ne-a urcat iarăşi la cer”. (Cuvântarea la Duminica Tuturor  Sfinţilor).

 Cât despre părtăşia la Jertfa Crucii a Sfinţilor, prin asumarea plenară a Modelului, în special jertfa martirilor, zice:

,,Nu este atât de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cât sânt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea rănilor. Apostolul spune că ,,ceea ce  ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-a  suit, pe  acelea le-a pregătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El”. Nimeni dintre oameni nu L-a iubit aşa de mult pe Hristos ca mucenicii”. (Ibidem)

Când afirmăm că ,,Dumnezeu este făcătorul a toate ”, nu  spunem că ar fi creat răul şi moartea, din moment ce răul şi moartea nu au substanţă, ci sunt doar  lipsuri foarte dur resimţite, lipsa Binelui şi a Vieţii, lipsa lui Dumnezeu în vieţuirea noastră stoarsă de substanţa vieţii.

Starea de a fi ,,mai aproape de Dumnezeu”, în lumina inefabilă a Vieţii, nu se poate dobândi în alt chip decât în cel liturgic, în comuniunea sfinţilor, casnicii lui Dumnezeu, care vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2-3), chip de vieţuire sfântă, exprimat superlativ în Rugăciunile de taină ale celor trei Sfinte Liturghii pe care, selectiv, fără să îngreunăm lectura, ne străduim să le oferim cititorilor credincioşi, cu binecuvântarea ierarhului nostru, ca merinde spre viaţa veşnică, axându-ne cu predilecţie mai întâi pe rugăciunile euharistice ale Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite.

Euharistia - εὐχαριστία – înseamnă: Mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate.

 Îndemnurile euharistice (liturgice) ale Sfântului Apostol Pavel, sintetizate în porunca: ,,Daţi mulţumire (εὐχαριστία)  lui Dumnezeu pentru toate” (I Tesaloniceni  5, 17), izvorăsc din ,,Bucuria Învierii Celui străpuns pentru păcatele noastre ... şi prin rănile Căruia noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia, 53, 5).

Avem aici de gustat şi  de trăit bucuria biruinţei Vieţii asupra morţii, adică înveşnicirea noastră întru fericire şi bucurie.

 Biruinţa vieţii o exprimă superlativ troparul Învierii Domnului: ,,Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.  E aici o mare minune. Minunea nu stă în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, căci Dumnezeu fiind, El nu avea cum fi ţinut sub puterea morţii, ci este exprimată în a doua parte a troparului, adică, învierea noastră - a tuturor muritorilor: ,,Celor din Morminte viaţă dăruindu-le.” Aceasta este cea mai mare minune, exprimată liturgic şi tainic de către Sfântul Vasile cel Mare, astfel: Şi, înviind a treia zi, cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu-S-a începătură (învierii) celor adormiţi, Întâi-născut din morţi, ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate”.

Orice minus exprimă o lipsă. Pin neascultarea lui Adam creaţia şi-a agonisit o uriaşă lipsă, un mare minus. Era lipsa lui Dumnezeu, a prezenţei Sale binefăcătoare din viaţa omului căzut, resimţită acut în toate elementele constitutive ale firii intrate în stricăciune. Aceeaşi cădere, dobândită prin neascultare a creat şi în inima Părintelui o mare lipsă, un mare minus, lipsa şi dorul după fiul rătăcit.

Prin pronie, adică prin purtarea de grijă a Părintelui Ceresc, la un moment dat, ,,la plinirea vremii”, după veacuri de singurătate a făpturii căzute,  cele două mari minusuri s-au  apropiat şi s-au intersectat, realizându-se prin Hristos, ,,Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului”, cel mai frumos şi eficient plus al istoriei creaţiei mântuite, Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

 

ROADELE RUGĂCIUNII POTRIVIT SFINTELOR SCRIPTURI, DETALIATE ÎN SFINTELE LITURGHII

Puterea rugăciunii:

 - i-a biruit pe vrăjmaşii (Psalmi  6, 9-10);

 - a biruit moartea (II Regi  4, 3-36);

 -  a adus vindecare (Iacob 5, 14-15);

 - i-a învins pe demoni (Marcu 9, 29).

          - Prin rugăciune, Dumnezeu schimbă inimile învrăjbite şi împeresurate de spinii urii şi ai altor păcate şi aduce vindecarea sufletului şi pace, dând  înţelepciune. (Iacob 1, 5).

 

 

MAREA MULŢUMIRE – EUHARISTIA

Rugăciunea deschide poarta cerului prin care curg spre noi râuri de îngeri purtând în braţe darurile iubirii Celui nepătruns de minte, însă gustate cu inima şi cu gura în actul liturgic al ,,MARII MULŢUMIRI”, cunoscută îndeobşte ca  ,,EUHARISTIE”, făcându-ne şi pe noi, prin Cuminecare, oaste crească închipuind ,,heruvimii cei cu ochi mulţi”. Nu zicem noi, oare, în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie: ,,Noi, cei care pe heruvimi cu taină îi închipuim”?!

Rugăciunea euharistică e taina ,,părăsirii a toată grija cea lumească” şi a unirii omului cu Dumnezeu, precum şi coroana imperială a Sfintei Taine, este  coborâre a cerului pe pământ şi urcare a pământescului trai, în cer. Starea aceasta liturgică o exprimă la superlativ un colind românesc: ,,Cerul şi pământul în cântări răsună / Îngeri şi oameni cântă împreună”.

 Învierea, căci aceasta este corolarul Sfintelor Liturghii, cuprinde tot Cosmosul creat, schimbând tristeţea tăcută a îngerilor şi a oamenilor în cea mai mare bucurie, mai ales a celor descrişi în heruvicul din Sâmbăta Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi, în care Sfântul Vasile cel Mare, inspirat de Duhul Sfânt, vede mulţime de oaste cerească într-o procesiune nepământeană, sobră, înfricoşătoare:

 ,,Să tacă tot trupul  omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să se dea mâncare credincioşilor; şi merg înaintea Lui cete îngereşti, cu toată începătoria şi stăpânirea; heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântare: Aliluia. Aliluia. Aliluia”.

            Fără nici o îndoială aici avem o superlativă viziune liturgică cerească (ne pământeană), o procesiune sobră urcând treptele altarului celui ,,ne zidit de mână”.

            Deşi orice comentariu e de prisos, insistăm a spune că în acest tex avem suportul ortodoxiei credinţei că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ,,S-a răstignit”, adică: ,,Domnul domnilor vine să Se junghie”, nicidecum: ,,a fost răstignit”.

 În aceste două tipuri de abordare a ,,Răstignirii Domnului” stă diferenţa între ortodoxia cinstirii Sfintei Cruci şi repudierea ei de către unii creştini, care ,,judecând ca oamenii” (Matei 16, 23) s-au rătăcit, şi cred că Domnul a fost răstignit.

Cum să crezi că oamenii pot să-L răstignească pe Dumnezeu, fără voia Lui? Şi, dacă e voia Lui Dumnezeu, căci zice: ,,Eu pentru aceasta am venit”,   cine îţi dă ţie dreptul să spui că voia Lui Dumnezeu nu e bună şi că nu trebuie să te închini altarului pe care El şi l-a ales pentru  Jertfirea Fiului Său Preaiubit, Jertfă liber consimţită? Vedeţi cât de mare e rătăcirea unora?!

 În această Sfântă şi Dumnezeiască Jertfă, Hristos Domnul e şi ,,Jertfitor”, Marele preot ,,Arhiereu veşnic, după rânduiala lui Melhisedec”(Evrei, 7, 2-3; Psalmi, 109, 4), precum este şi Miel de jertfă, ,,Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 36). ,,Care nu şi-a deschis gura Sa.” (Isaia, 53)

Liniştea Jertfei şi a rugăciunii  e opusă ,,hărmălaiei”, zgomotului vieţii agitate  post-moderne. Cuvântul ,,hărmălaie” vine de la ,,Hermes” şi ,,laos” - ,,popor”, adică: ,,poporul lui Hermes”. Hermes era  zeul veştilor înspăimântătoare, aducătoare de frică şi nelinişte, vestitorul războaielor şi instabilităţii, fapte care generu dezbateri aprinse în piaţa publică, el fiind şi zeul comercianţilor gălăgioşi din pieţele publice.

 Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim a avut parte de o asemenea însoţire destabilizantă, generatoare de convulsii care au dus pe ,,Făuritorul liniştii şi a ordinii desăvârşite” înspre ,,Drumul Crucii”. Şi astăzi ,,Drumul Crucii” este împănat de către necreştini cu zeci de tarabe şi dughene în care îşi vând sărmana marfă. 

Instabilitatea sufletească a făcut ca aceleaşi guri care au strigat ,,Osana... Bine cuvântate este Cel ce vine întru numele Domnului”, (Matei 21, 9), după doar patru zile să trige: ,,Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 6; Matei 27, 22)

Jertfa Crucii va restabili definitiv echilibrul între voinţa, simţirea şi dreptatea lui Dumnezeu în raport cu făptura căzută, asumată şi mântuită în Trupul Fiului Omului, fire umană conştientă de noua sa stare, pentru care aduce propria sa mulţumire.

 Această stare de mulţumire adusă de către noi, (în sens liturgic, adică ,,pentru mulţi”), se evidenţiază în îndemnul preotului: ,,Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, iar poporul coliturghisitor confirmă exclusivitatea acestei dăruiri totale, mulţumitoare (euharistice): ,,Ţie, Doamne!”. În acest sens, protoprezbiterul Al. Schmemann zice în ,,Euharistia”: ,,Drept mulţumire ,,Adunarea în Biserică” se aduce pe sine şi aduce totodată şi darurile sale şi întreaga lume, lui Dumnezeu.” (P. 9)

 E de observat aici restaurarea creaţiei la un alt nivel, superior celui edenic, prin îndumnezeirea făpturii. În Eden, făptura era ,,Bună foarte” (Facere 1, 31), în Euharistie făptura e ,,îndumnezeită”.

Iubirea lui Dumnezeu se învederează în reflexia ioaneică:  „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat (spre răstignire), pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Minunea stă nu numai în Jertfa Crucii, ci şi în actul întrupării din Sfânta Fecioară care implică Jertfa, căci şi zice: ,,Eu pentru aceasta am venit”(Ioan 18, 37), întrupare care ne arată ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”, ,,Calea Crucii”  şi că ,,nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Fiul” (Ioan 14, 16) şi face ca să „...locuiască trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).

Dumnezeu devine conlocuitor al nostru nu numai duhovniceşte, ci şi în mod fizic, prin Sfântul Trupul şi Sângele Fiului Său, astfel, realizându-se ceea ce teologii numesc ,,pliroma”, adică, ,,plinătatea de Dumnezeu a făpturii”, căci zicem: ,,Plin e cerul şi pământul de mărirea Lui, Osana!”.

Pliroma Dumnezeirii este o stare specifică a Naturii Divine a Domnului nostru Iisus Hristos, iar pliroma făpturii este o stare inefabilă  dobândită prin gustarea din Marea Jertfă şi prin Har.

Aceste revelate şi absolut necesare tainice splendori constituie corpusul liturgic.

 

RUGĂCIUNEA ESTE CORABIA CE NE DUCE SPRE VIAŢA CEA VEŞNICĂ

,,Veţi împărăţi cu El mii de ani.” (Apocalipsa 20, 5-9).   

Rugăciunea euharistică este, aşadar, ,,viaţă veşnică, bucurie şi lumină”, este semn al împăcării Universului creat cu Creatorul său, punte între pământ şi cer, cea mai mare putere a sufletului curăţit prin Jertfă, implicând voinţa, simţirea şi raţiunea însoţită de dreapta judecată şi preaslăvire a lui Dumnezeu în lucrurile sale.

 Rugăciunea este corabie ce sparge valurile potrivnice ale oceanului însingurării, făcând posibilă refacerea legăturii întru dragoste şi pace a omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi.

 Rugăciunea face ca în pânzele de sub Catargul - Cruce să sufle Duhul  Sfânt, sub oblăduirea Căruia străbatem în Corabia mântuirii – Biserica, oceanul neliniştilor şi al vremelniciei noastre, spre limanul cel liniştit, spre farul cel plin de lumina Celui ce ne învaţă ,,să trăim ca oameni liberi” (I Petru 2, 16) , mai ales liberi de noi înşine, de greutăţile, de neputinţele noastre, de păcate şi de urmările lor, căutând şi aflând o nouă cale, plină de splendoare şi de lumină sfântă, evidenţiată în scandarea liturgică: ,,Toată grija cea lumească, de la noi s-o lepădăm”, cu perspectiva: ,,Ca să fim părtaşi vieţii celei veşnice”.

Sfântul Vasile cel Mare, în a XII-a cuvântare către tineri, pe care îi învaţă ce trebuie şi ce nu trebuie să folosească din învăţăturile istoriei şi culturii antice păgâne, arată magistral sensul spre care se îndreaptă toată grija unui adevărat creştin: ,,Viaţa veşnică”, nicidecum eroismul personal şi câştigarea lumii acesteia (repere ale lumii păgâne), potrivit cuvântului Domnului: ,,Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul, sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?" (Mt. 16, 26). Îndemnându-i: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor adăuga vouă." (Mt. 6, 33)

Iată ce zice:

 ,,Noi, copiilor, zice Sfântul Vasile cel Mare,  socotim că lume aceasta nu e cea mai mare valoare şi nu putem numi ,,bine absolut” ceea ce se sfârşeşte în această viţă pământească: Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea lui, nici măreţia, nici cinstea dată de oameni, nici chiar demnitatea imperială, nu le socotim valori vrednicede dorit cu ardoare şi nici nu trebuie să-i admirăm şi urmăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătira altei vieţi. Trebuie să iubim toate valorile care ne ajută la pregătirea trăirii celeilalte vieţi. Dacă cineva ar strânge laolaltă toată fericirea din lumea aceasta, de când există oameni, nu ar fi egală cu  cel mai neînsemnat loc al celeilalte lumi." (Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XII-a).

 

Oare ce valori ale lumii acesteia ar fi de ajutor spre atingerea marii fericiri ?

 -Prima  este smerenia dobândită prin deşertarea sinelui.

- A doua este purtarea cu decenţă şi demnitate a crucii tale şi, mai ales, a celorlalţi, mai slabi decât tine.

- A treia este vieţuirea cu şi în Hristos, adică accederea şi rămânerea în starea euharistică.

Sfânta Liturghie este sărbătoarea sărbătorilor şi sufletul neamului românesc în bimilenara sa existenţă creştină.

Fiind treaptă esenţială a ,,Scării Raiului”, rugăciunea ne oferă şansa  smereniei, după modelul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel  ce ,,Dumnezeu fiind... S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca om, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceasta Dumnezeu L-a preaînălţat... (Filipeni 2, 6-9)

Doar smerindu-ne, lepădându-ne de propriul sine (Matei, 16,24), făcându-ne mici, (teologii numesc această ,,micire” sau deşertare de sine, ,,chenoză”) auto evaluându-ne neputinţele anticipativ Dreptei Judecăţi - vom putea să purcedem în starea în care aşteptăm şi nădăjduim ,,să Se preamărească Dumnezeu în noi”, să ne cuminecăm cu El, crescând noi, odată cu, şi în  Trupul Său Tainic – Biserica, asemenea lui Zaheu Vameşul, care, cunoscându-şi micimea, şi-a răstignit pe sicomor orgoliul şi sinele - ca pe o cruce -, făcându-se ,,ca pruncii” şi crescând, prin smerenie într-atât încât, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului a privit de jos ,,în sus” la ,,înălţarea sa”: ,,Iisus, privind în sus i-a zis: Grăbeşte şi coboară, că astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi, coborând, Zaheu, L-a primit cu multă bucurie” (Luca 19, 5).

Aici este cea mai frumoasă şi grăitoare expresia a chenozei lui Dumnezeu, Cel coborât atât de jos încât a privit ,,în sus” la deşertarea noastră de sine, la chenoza noastră.

O istorioară pioasă spune că, un evreu avea mulţi copii şi o capră din laptele căreia îi hrănea. Avea casa într-o grotă deasupra drumului. Ne plătind  impozitul, au venit romanii şi i-au luat capra. Disperat, a căzut în genunchi, şi-a ridicat mâinile spre cer, a închis ochii, şi a strigat: ,,Doamne, ai promis de atâta vreme că vei veni să ne salvezi şi iată, murim sub mulţimea împilărilor străinului...”! În timp ce el se certa cu Dumnezeu, privind la cer, pe drumul de sub stânca unde avea el casa, un bătrân, numit Iosif, ducea de căpăstru un măgăruş, pe care mergea spre Betleem, oraşul lui David, o tânără Femeie Însărcinată!!!

Şi noi, privind şi aşteptând de sus Mântuirea, am putea rata momentul în care, de jos, urcă Cineva pe scările smereniei până la uşa apartamentului vieţii noastre, uşă  la care bate fără să-i deschidem, căci zice: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 10). ,,Voi cina cu el şi el cu Mine” arată fără dubii că, fără părtăşia liturgică (fără Cuminecătură) nu există mântuire! În iconografie, uşa nu are mâner pe exterior, ci numai în interior, vrând înadins să arate că Mântuitorul ne respectă libertatea.

Nu-L căutaţi pe Hristos Domnul în cer. E greu de ajuns acolo. Căutaţi-L în propria voastră cruce şi acolo îl veţi găsi cu uşurinţă strălucind în toată Salva Sa, plin de compasiune şi de bunătate.

,,Bucuria duhovnicească” este prima expresie a Cuvântului lui Dumnezeu, Înviat, stare dăruită şi chiar poruncită celor ce sunt părtaşi Învierii, stare care se evidenţiază şi se extinde asupra făpturii ce vrea să vieţuiască cu Hristos, primindu-L ,,în casa sa”, în sinele golit de propriul sine, aşa încât să poată încăpea în el Dumnezeu.

 Analiza textului sfânt arată necesitatea stringentă a vieţuirii cu şi întru Hristos. Ea  izvorăşte din nevoia omului şi din voinţa lui Dumnezeu: ,,...astăzi trebuie să rămân în casa ta,” zice Domnul. Acel ,,trebuie” arată necesitatea stringentă a prezenţei lui Hristos în casa sufletului şi a trupului nostru, iar  ,,astăzi” trebuie înţeles ca înveşnicire, ca ,,prezent continuu”, aşa cum am mai spus, adică ,,Ziua cea ne înserată”, Ziua Învierii Fiului Omului, dar şi a întregii făpturi, zi ,,pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa.” (Psalmul 117, 24”).

Rugăciunea este calea şi izvorul iertării celor ce  ,,nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), pricinuită de generozitatea divină pururea iubitoare, dar şi a celor ce dobândesc  prin efort îndumnezeitor - raiul, prin părtăşie cu Hristos întru durerile propriei crucificări, strigând cu tâlharul cel de-a dreapta: ,,Pomeneşte-mă şi pe mine Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” (Luca 23, 34, 42)

Rugăciunea, ca şi Sfânta Cruce sunt foc şi ,,armă asupra diavolului”, aşa cum zicem la Maslu, citând din  Sfânta Scriptură ,,Doamne, armă asupra Diavolului, Crucea ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, ne-putând a căuta spre puterea ei”.

 Iată ce spune Sfânta Scriptură: ,,Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile vrăşmaşului. Răsturnăm cu rugăciunea pe tot cel ce se ridică împotriva lui Dumnezeu şi orice gând al nostru îl facem slujitor lui Hristos.” (II Corintei, 10, 4-5)

Rugăciunea face ca viaţa să merite a fi trăită, deoarece ea presupune totdeauna o comuniune, o ieşire din însingurare, o relaţie intimă cu Dumnezeu, pe verticală, şi cu semenii, pe orizontală, totdeauna locul întâlnirii fiind centru Sfintei Cruci. De aceea este necesar ca orice rugăciune să fie însoţită de actul ritual al însemnării petentului (cele ce fac cererea) cu Sfânt Cruce.

Rugăciunea creştină este obligatoriu şi necesar  însoţită de post şi de  închinare.

- De ce?

- Pentru ca să ne deosebim de diavoli, care şi ei se roagă lui Dumnezeu, însă nu I se închină şi nici nu postesc. Iată un exemplu scripturistic de rugăciune a lor: „Demonii Îl rugau mult să nu îi trimită afară din acest ţinut” (Marcu 5, 10) şi altă rugăciune a lor: ,,Nu ne trimite în adânc. Lasă-ne să intrăm în turma de porci.” (Matei 8, 31).

Închinarea nu înjoseşte fiinţa umană, ci o înnobilează, conştientizând-o că se poate racorda prin ea la Izvorul Vieţii celei Veşnice, Iisus Hristos Domnul nostru cel Răstignit şi Înviat, Bucuria noastră şi izvor al tuturor bucuriilor.

Episodul Drumului Crucii care îl are ca personaj secundar pe Simon Cirineanul este grăitor în acest sens: Dumnezeu S-a micşorat pe Sine într-atât încât să nu-şi poată duce propria Cruce până pe Golgota. Oare, de ce? Ajutâmdu-L noi, prin Simon Cirineanul, ni-i S-a făcut dator în a pune mâna şi a ne ajuta şi El pe noi cei căzuţi pe cale, să ne purtăm propria cruce.

Orice însetat care vrea să bea apă direct din izvor, se aşează întâi în genunchi şi aşa se închină Creatorului, plecându-şi capul până când gura atinge luciul dătător de răcoare şi putere revigoratoare a întregului trup, apa vieţii trupeşti. Când ţi-e însetat sufletul, te aşezi în genunchi şi te închini ca  să îţi poţi uda buzele sufletului secătuit în  izvorul Vieţii celei Veşnice ce curge din Coasta celui Străpuns, (Zaharia 12, 10) răstignit pe Sfânta Cruce, Altarul Marii Jertfe mântuitoare.

Sfântul Apostol  Pavel spune despre aceasta: ,,De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos... ca să fiţi puternici şi... împreună cu toţi sfinţii să vă umpleţi de plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 14-19).

Practica ,,plecării genunchilor” este total repudiată de către creştinii aşa-zis ,,moderni”, care nici nu se închină, socotind aceasta ca un fel de înjosire a ,,Eului” omului secularizat, care nu mai crede în sfatul apostolic: ,,ca să fiţi puternici ... îmi plec genunchii înaintea Tatălui”, ci se încrede doar în propria putere. Când nu o mai are, ajunge foarte repede ,,pe culmile disperării”.

Noi, ortodocşii, atunci când ne închinăm Sfintei Cruci, nu cinstim moartea Domnului  pe Cruce, ci omorârea prin sabia Crucii Sale a morţii noastre, agonisită prin strămoşul  Adam cel Veci, prin care toţi murim şi accederea la Bucuria Învierii, prin Adam cel Nou, prin care toţi vom învia. (I Corinteni 15, 20-22).

Aşa cum am arătat, după Înviere, prima rostire a Domnului a fost: ,,Bucuraţi-vă” (Matei 28, 9),  iar ,,rostirea bucuriei” noastre în faţa Celui Înviat s-a făcut evidentă prin gestul foarte firesc al femeilor mironosiţe, primul gest de cult ortodox al Bisericii creştine ce se năştea: ,,Ele au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.” (Matei 28, 9) Închinarea noastră este, aşadar, expresia cea mai firească a fericirii şi a bucuriei învierii.

Sfântul Apostol Pavel ne dă măsura înţelegerii corecte a actului ritual al închinării liturgice, împreună cu toţi Sfinţii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh: ,,Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, eu, cel mai mic între toţi sfinţii, pentru ca să fiţi puternici, întăriţi în Duhul Sfânt şi ca Hristos să se aşeze prin credinţă în inimile voastre, fiind întemeiaţi în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi Sfinţii... iubirea lui Hristos, plinătatea (pliroma) lui Dumnezeu.” (Efesni, 3, 14 – 18)

În ortodoxie, rugăciunea este ca o oglindă cerească, care poate îndrepta razele Soarelui Harului divin spre locurile inaccesibile şi întunecoase ale sufletului nostru, suflet căruia nu îi este suficientă doar raţiunea, ci are nevoie şi de o hrană cerească, superioară materiei, sau a raţiunii umane, are nevoie mai ales de comuniune euharistică, care să-i aducă mulţumire (evharistein) şi lui şi lui Dumnezeu, trăind în unitatea Duhului şi în comuniune cu toţi Sfinţii.

Rugăciunea e necesitatea fundamentală a vieţii sufletului, aşa cum ,,pâinea noastră cea de toate zilele” este necesitatea fundamentală a vieţii normale a trupului.

Rugăciunea e binecuvântată, deoarece ţine sufletul despătimit la porţile Raiului, sub pomii umbroşi şi plini de roade temeinice ale vieţii.

Rugăciunea e despătimire şi lepădare de ,,toată grija cea lumească”, cu perspectiva: ,,ca să fim părtaşi vieţii veşnice”, pregustând şi  prospectând înveşnicirea vremii în care am fost hotărâţi de către Dumnezeu să ne înfrumuseţăm viaţa prin jertfirea de sine şi consimţită urmarea liber a lui Hristos, căci zice:   „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Urmarea liber consimţită se evidenţiază în expresia ,,cine vrea”. Pentru ca Hristos să învie în noi, trebuie mai întâi să vrem noi să moară în noi, răstignite, patimile.

Rugăciunea este îngerul sfătuitor interior care veghează echilibrul vieţii, ferind-o de faptele împotriva firii şi împotriva Modelului Divin după care a fost creată firea noastră, căci autorul slujbei sfinte a ,,marii noastre treceri”, aşa cum îi spune L. Blaga, zice, definind omul cel sufletesc: ,,Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor. Miluieşte-Te de zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta!”. Aceasta este cea mai complexă definiţie a omului sufletesc. Definiţia omului trupesc, o dă tot ,,Slujba înmormântării”, când exclamă: ,,Eu sunt pământ şi cenuşă”.

 Rugăciunea aduce ploaia de har şi viaţă veşnică peste ariditatea şi deşertăciunea lumii acesteia însetată de mântuire, exprimată superlativ în strigătul Fiului Omului răstignit pe Sfânta Cruce, Altarul Marii Jertfe mântuitoare, stare în care El Îşi asumă întreaga umanitate: ,,Mi-e sete!” (Ioan 19, 28)

Rugăciunea e starea noastră de discreţie, creând echilibru şi pace interioară, e dreaptă judecată şi măsură în toate, aducătoare linişte, de tihnă şi stare de bine. Ea e, în acelaşi timp, exorcizare, curăţire de relele noastre interioare, pe care le topeşte în noianul comuniunii iubirii înţelepte,  aducând demnitate, perseverenţă în bine şi strălucire în virtuţi.

Rugăciunea e mama la care vin virtuţile să-şi plângă neputinţele limitelor umane.

Trebuie să existe un echilibru în rugăciune, atât în ce priveşte ceea ce ceri, cât şi în ce priveşte ceea ce poţi să oferi, un echilibru între rugăciunea de cerere, cea de laudă şi cea  de mulţumire.

Coroana tuturor rugăciunilor este răbdarea, în toate aspectele ei: ca aşteptare cu decenţă a împlinirii cereri, ca acceptare a greutăţilor, ca încercare a vieţii şi ca supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, însă, niciodată ca fatalitate.

Zicem în vers de Paraclis: ,,Vom revărsa rugăciunea noastră spre Domnul şi Lui îi vom spune toate necazurile noastre”, căci El, deşi ,,n-a săvârşit nici un păcat, ... ocărât fiind, binecuvânta... El a purtat păcatele noastre în Trupul Său (pironindu-le) pe lemnul Crucii, pentru ca noi, murind faţă de păcat, să vieţuim dreptăţii; (I Petru 2-24)  ,,A luat asupra Sa toate durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. El a fost străpuns pentru păcatele noastre” (Isaia. 53 4-5;).  ...şi prin rănile Lui noi, toţi,  ne-am vindecat”. (I Petru 2-24) 

Rugăciunea este cărarea dorului după viaţa veşnică ce curge din palmele, din picioarele şi din coasta Celui rănit de cuiele mulţimii păcatelor noastre,  este însoţire pe cale în propriul nostru ,,Drum al Emausului”, călătorind trişti, cu ochii încă  ,,ţinuţi ca să nu-L cunoaştem” (Luca 24, 16), aşteptând cu ardoare, în nesiguranţă şi înfrigurare răspuns neliniştilor noastre fiinţiale.

Oare, ne va întreba şi pe noi,  în drumurile noastre printre ,,spinii şi pălămizile”  (Facere 3, 18) acestei lumi ostile: ,,De ce sunteţi tulburaţi şi ... trişti?” (Luca 24, 17; 36),

 Se va apropia  şi de noi, sărmanii ,,călători visători peste drumuri lungi”, aşa cum s-a apropiat de Luca şi Cleopa, ca să ne întrebe: ,,Călător visător, Unde vrei să ajungi?” şi, mai ales,  să transforme durerile crucificărilor noastre în steag de biruinţă  prin răbdare, înfăţişându-ne Sfânta Cruce ca expresie a iubirii Sale veşnice şi compătimitoare, ca izvor de Viaţă veşnică, curgând din Raiul unor desfătări duhovniceşti nepătrunse de minte, însă trăite cu şi în inima omului căzut sub crucea propriei  sale Golgota?

Rugăciunea e răspunsul sufletului rătăcitor în tumultul ,,valurilor şi vânturilor” vieţii, aşa cum le numeşte îngerul poeziei româneşti, Mihail Eminescu, răspuns la chemarea Celui ce se face pentru noi, ,,Pâinea care se coboară din cer”(Ioan 6, 33), din care ,,dacă mănâncă cineva va  fi viu în veci.” (Ioan, 6, 51).

Rugăciunea e stare sinergetică, adică împreună lucrare cu Dumnezeu, Cel ce ne caută şi ne cheamă spre Sine, ca să ne cuprindă în braţele iubirii Sale compătimitoare.

Oare, am rostit măcar o dată în viaţă rugăciunea celor de pe Drumul Emausului: ,,Rămâi cu noi, Doamne!” (Luca 24, 29).

Constatăm cu surprindere din ,,drumul Emausului” că nu ne sunt îndestulătoare tâlcuirile din Sfintele Scripturi, (deşi unii care s-au rătăcit se bazează doar pe acestea),  spre a  ni se deschide ochii inimii ca să Îl cunoaştem, chiar dacă ni le-ar tălmăci însuşi Marele Învăţător, căci zice: ,,Le-a tâlcuit lor toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27) şi, cu toate acestea, ,,nu L-au cunoscut”.

Vremea cunoaşterii desăvârşite era, totuşi, foarte aproape, la ,,Frângerea Pâinii”, adică la prima Sfântă Liturghie din istoria Bisericii Creştine căci, în casă, la masă, ,,luând pâinea” în  palmele Sale încă sângerânde, străpunse de piroanele crucificări, ,,a binecuvântat”- mulţumind (euharistein), le-a dat-o lor, cu certitudine credem că,  zicând:  ,,Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul meu...” (Luca 22, 19)  ,,Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut...  şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 31). Mulţi interpretează că ,,a dispărut”. Nicidecum, ci S-a contras pentru toate veacurile de creştinătate în Sfântul Agneţ.

           Pogorârea Duhului Sfânt, în care limba  şi neamul nostru sunt pomenite de două ori, atât ca ,,sciţi” cât şi ca ,,pontici” (E de făcut deosebire între Sciţia şi sciţii tracici, strămoşii noştri, urmaşii lui Skites şi a lui Tracus, fiii Getei, Potrivit lui Ovidiu P. N, Metamorfoze XII) şi sciţii sarmatici care au ocupat Sciţia tracică şi au devenit şi ei ,,sciţi”), arată încă odată părtăşia noastră liturgică la actul îndumnezeirii neamurilor încă de la începutul existenţei Bisericii Creştine. (Ciobotea, Dan Ilie (Patriarhul Daniel): ,,Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor”. Rev. ,,Studii teologice” 1976, 616);

Cu decenţa obişnuită, trebuie să ne etalăm demnitatea de primi creştini ai Europei şi pentru faptul că un ,,bărbat macedon” l-a invitat în Europa pe Sfântul Apostol Pavel (Faptele Ap. 16). De atunci creştinismul a devenit o religie universală în care ,,rugăciunea este inima Bisericii” noastre strămoşeşti,  iar axialitatea rugăciunii o găsim în  Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

 

RUGĂCIUNEA LITURGICĂ

Hristos, Dumnezeul nostru este constant şi continuu pe Sfântul său Altar – Sfânta Cruce, de unde ne cheamă la Sine în veşnicie, pe noi cei ce vieţuim sub puterea trecerii timpului, promiţându-ne: ,,Biruitorului, lui îi voi da să mănânce din Pomul Vieţii, care  este-n raiul lui Dumnezeu!”       (Apocalipsa 2, 7).

   Cel mai înălţător moment al Sfintei Liturghii este ,,Împărtăşania” însoţită de rugăciunile sale specifice îndeobşte cunoscute. În momentul acela creştinul,  biruitor al păcatului prin Spovedanie, pătrunde pentru o clipă în cer, gustând Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, roadele  Sfintei Cruci, prefigurată biblic prin ,,Pomul Vieţii cel din mijlocul raiului” (Facere 3, 22). Atunci, în Sfânta Liturghie, Biserica este  raiul lui Dumnezeu pe pământ, comuniunea cu sfinţii fiind deplină.

  Esenţa Bisericii stă în Sfânta Euharistie, Sfântă Taină aşezată la graniţa dinte efemer şi veşnic, dintre uman şi divin, unind cele două lumi în una singură.  În Sfânta Euharistie, Biserica este chipul desăvârşit al lui Hristos Cel Veşnic, iar omul care se cuminecă îşi restaurează chipul slavei cele negrăite a Domnului cu care a fost înfrumuseţat la creare, devenind superior celui dintâi, aducându-l în comuniune cu Sfinţii şi făcându-l ,,casnic (conlocuitor) cu Dumnezeu.” (Efeseni 2, 16).

     Euharistia nu repetă Jertfa Crucii, ci o retrăieşte în veşnicia ei unică, actualizând-o constant pentru noi şi pentru mântuirea noastră, a celor ce căutăm să ne sfinţim: ,,Căci printr-o  singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc.” (Evrei 10, 14).

Textul arată clar unicitatea şi veşnicia Jertfei Crucii lui Hristos, dar şi acţiunea noastră temporală, a  ,,celor ce se sfinţesc”, de participare la Sfânta Taină, care ne sfinţeşte la vremea hărăzită fiecăruia de la Dumnezeu spre a exista şi a pune în practică porunca lui Hristos: ,,Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Observaţi că verbul acestei propoziţii este la viitor! Deci săvârşirea Euharistiei e obligatorie  şi în viitorul nostru, ea, însă, fiinţând continuu  în prezentul divin.

 Euharistia este, deci, prelungirea Jertfei unice şi veşnice a Fiului lui Dumnezeu, care S-a făcut pe Sine părtaş temporalităţii noastre prin chenoză şi întrupare. Astfel El devine:  ,,Fiul Omului” care prin jertfa Sa unică a făcut părtaşi Trupului Său şi Sângelui Său pe toţi cei ce vreau să participe, în temporalitatea lor, la propria înveşnicire, prin Cuminecare.

Caracterul divin, sacramental, al Euharistiei stă tocmai în această prelungire până la noi a Marii Jertfe şi, nu  numai până la noi, ci până la sfârşitul tuturor veacurilor, în ,,exhaton” (,,Ex hata” - ,,dincolo de hat”,  dincolo de hotarul lumii acesteia) atunci când Domnul promite: ,,Biruitorului, lui îi voi da să mănânce din Pomul Vieţii, care  este-n raiul lui Dumnezeu.”(Apocalipsa 2, 7).

Concluzia tuturor celor spuse până acum stă în splendidul text paulin: ,,Dumnezeu a rânduit pentru noi ceva mai bun... De aceea, având înaintea noastră atâta nor de mărturii (vieţile sfinţilor) să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă la lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi aşa a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu”. (Evrei, 11, 40; 12, 1-2).

 ,,Dumnezeu ne încearcă şi pe noi, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim şi noi din sfinţenia Lui. Căutaţi pacea cu toţi oamenii şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul!” (Evrei, 12, 10; 14)

Să ne curăţim simţirile în ,,sângele Mielului lui Dumnezeu”, aşa să spălăm oglinda vieţii noastre opacizată de murdăria păcatelor, făcând-o clară, să oglindim în ea chipul slavei cele negrăite a lui Dumnezeu, după modelul Căruia am fost creaţi, încât privindu-ne în ochi semenii să-L vedem pe Hristos transfigurat în sfinţii săi.

 

Bibliografie:

            - BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ  versiune diortosită după Septuaginta redactată şi adnotată de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA Arhiepiscopul Clujului. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti, 2001;

            - Andreicuţ, Andrei, arhiepiscop: ,,Spiritualitate creştină pe înţelesul tuturor; Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002;

            -  Andreicuţ, Andrei arhiepiscop ,,Dialog al vremii cu memoria”.  Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002

            - Alexe, Ştefan: Imnul „Te Deum” şi creştinismul românesc,  în  Îndrumător bisericesc, Buzău, 1983;

            -Cartojan, Nicolae: ,,Istoria literaturii Române Vechi”, vol II. Ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc. 1942;

            -Casian, Ioan: Convorbiri Duhovniceşti,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004; 

-Ciobotea, Dan Ilie (Patriarhul Daniel): ,,Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor”. Rev. ,,Studii teologice” 1976, 616;

-Feier, Nicolae: Anaforaua liturgică a Sf. Vasile cel Mare. ed. ,Karuna”, Bistriţa, 2012;

-Feier, Nicolae: Puterea rugăciunii: Perlele liturghiilor ortodoxe, ed. ,Karuna” Bistriţa, 2017

-Feier, Nicolae: De ce suntem ortodocşi, ed. ,Karuna” Bistriţa, 2019

-Feier, Nicolae: Paşi printre îngeri. Rugaţi-vă neîncetat ed. Nossa Nostra, Bistriţa, 2022.

            - Feier,  Nicolae: Sfinţi Români. Atanasie Todoran, Vasile din Telciu, Grigore din Zagra, Vasile din Mocod. Tentative de catolicizare a ortodocşilor transilvăneni. Ed. Karuna, Bistriţa, 2008;

 -Feier, Nicolae: Cuviosul ierarh Pahomie de la Gledin.  Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.

 - Sf. Ioan Gură de Aur - Cuvântarea la Duminica Tuturor  Sfinţilor.Omilii...

-Ovidius, Publius Nasso: Metamorfozele. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954;

-Ovidius Publius Nasso:: Tristele şi Ponticele Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957

- Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XII-a.

            Vasile, Fluieraş, ep.: ,,Evanghelii sfinte şi rugăciuni alese”. Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008

-Sozomenos, Istoria bisericească VII, 26-6, Fontes II, X-XI;

-Staniloae, Dumitru: ,,Bessii în mănăstirile din Orient”, în BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ, anul XCIV, nr. 5-6, mai-iunie 1976;