Părintele Alin Cîndea: Când Dumnezeu a ales drumul exilului

Evanghelia după Matei (2,13–23) ne pune în fața unui paradox care traversează întreaga istorie a mântuirii: Fiul lui Dumnezeu, venit să aducă viața lumii, este silit să fugă pentru a trăi. Nu își începe misiunea prin forță sau glorie, ci prin vulnerabilitate și exil. Fuga în Egipt nu este un episod marginal al copilăriei lui Isus, ci o revelație a modului în care Dumnezeu alege să lucreze: discret, fragil, prin ascultare și încredere.

În centrul acestui episod se află Sfântul Iosif. Evanghelia nu ne spune nimic despre frământările sale interioare sau despre temerile sale. Ne este transmis doar gestul esențial: „s-a ridicat, a luat copilul și pe mama Lui și a plecat” (Mt 2,14). Credința lui Iosif nu este explicată, ci trăită. Dumnezeu nu îi cere să înțeleagă totul, ci să se pună în mișcare. Ascultarea devine astfel forma concretă a credinței sale.

Fuga în Egipt ne arată că fidelitatea față de Dumnezeu nu înseamnă imobilitate, ci disponibilitate. Uneori, pentru a proteja viața credinței, suntem chemați să părăsim siguranțe, planuri sau structuri familiare. Dumnezeu nu este întotdeauna legat de stabilitate și confort; adesea El ne întâlnește pe cale, în tranziție, în acele momente de nesiguranță care ne obligă să ne încredem mai mult în El decât în noi înșine. Iosif nu apără un teritoriu și nici o idee, ci o Persoană: viața Pruncului încredințat grijii sale.

Egiptul, loc al robiei în memoria poporului Israel, devine în mod paradoxal loc de refugiu pentru Mântuitor. Dumnezeu răstoarnă semnificațiile istoriei: spațiul opresiunii se transformă în spațiu al ocrotirii. Din punct de vedere spiritual, acest fapt ne arată că Dumnezeu poate lucra și în locurile sau situațiile pe care le-am considera „străine” pentru mântuire. Nimic nu este definitiv pierdut atunci când Dumnezeu este primit.

Iosif nu salvează lumea prin strategii elaborate, ci printr-o ascultare fidelă și concretă. El acceptă să fie instrument, nu protagonist. Credința sa este tăcută, dar eficientă; ascunsă, dar rodnică. De aceea, Biserica îl propune ca model al celui care păzește misterul fără a-l confisca.

Într-o cultură obsedată de vizibilitate și rezultate imediate, fuga în Egipt ne reamintește că mântuirea se construiește adesea prin gesturi neobservate. Așa cum sublinia Papa Francisc, credința autentică nu este spectacol, ci o cale; nu este autopromovare, ci slujire zilnică.

Fuga în Egipt rămâne astfel o paradigmă a vieții creștine. Fidelitatea nu constă în a rămâne pe loc, ci în a merge acolo unde Dumnezeu ne trimite. Sfântul Iosif rămâne icoana credinței care ascultă, se ridică și pornește la drum, pentru ca viața să poată continua.