Andrei Marga: Libertatea în constituții actuale

În constituțiile modernității, libertatea individuală a fost abordată justificat plecând de la premisa conviețuirii în condiții de egalitate, încât libertatea fiecăruia se extinde până la limita libertății celuilalt. Întrebarea este acum dacă – având în vedere nevoia de creativitate  resimțită astăzi– această premisă mai este suficientă.

Întrebarea se pune dintr-un motiv practic. Într-o epocă de crize adânci – de la crize economice și de raționalitate, trecând prin crize de legitimare și de motivație și urcând la crize internaționale, la crize ale democrației și ale educației – a devenit acută nevoia de schimbare. Numai că schimbarea ce poate satisface această nevoie este, mai presus de toate, la decizii. Or, tocmai schimbarea la decizii este împiedicată azi în Europa, fie și cu prețul lichidării democrației.

Trăim, desigur, în societăți bazate pe libertăți și drepturi fundamentale ale omului, care se revendică din democrație. Toate țările și-au asumat  doctrina drepturilor omului și cetățeanului și s-au schimbat. Niciun curent care contează în viața publică actuală nu o pune în discuție. Trăim însă ani de epuizare a politicilor de coaliții „democrate”, care, așa cum acestea arată în unele țări, nu mai duc înainte societatea. Cum ne spun sociologii, „creștin-democrația” nu mai are de a face cu morala creștină, ci a devenit cel mult o tehnocrație, „liberalismul” vrea să încapsuleze oamenii în ceva aidoma unui container, iar social-democrația nu are idei. Coalițiile lor încearcă însă descalificarea cetățenilor care au altă părere. Pentru prima oară în era postbelică, se recurge în Europa la segregarea cetățenilor.

Trebuie distins, din capul locului, între societatea cu libertăți și drepturi fundamentale, democratică, și politici care o amputează. Aceste politici au și antrenat, mai nou, Europa în război. Cine le critică nu este „extremist”, „paseist”, „antieuropean”, „antioccidental”, cum perorează o propagandă ineptă și de prost gust.

Ca să fim limpezi, o reglementare legală poate sancționa cetățeni care nu respectă valori de bază, începând cu libertatea individuală, a lor și a celorlalți. Ea nu este însă în drept să-i sancționeze pe cei care critică felul în care libertățile și drepturile fundamentale ale omului sunt respectate de către decidenți.

Întrebarea amintită mai sus se pune, însă, și din respect față de natura umană a fiecărui cetățean și pentru a asigura competitivitatea țărilor. Înseși conceperile libertății individuale practicate în zilele noastre – „libertatea ca absență a dominației”, „libertatea înțeleasă ca a face ceea ce nu dăunează celorlalți”, „libertatea înțeleasă ca a face ceea ce vreau, ca individ” – au nevoie de reformulare din punctul de vedere al rezultatului libertății. Ele au de preluat faptul că omul este și ființă creatoare.

Am delimitat, după criteriul rezultatului libertății (vezi sinteza filosofică Lumea ca acțiune, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026), „libertatea de a spune nu” – să o numim „libertate negativă”; „libertatea de a te sustrage” sau „libertatea de a sta deoparte”; „libertatea de a schimba ceea ce este în fața ta” – să o considerăm „libertatea pozitivă”; și „libertatea de a crea tu însuți, de a contribui la reorganizare”, pe care o numesc „libertate creativă”. Ideologia neoliberalismului – sub care se trăiește în Europa de astăzi, a recuperat libertatea, dar a redus-o la primele două forme și o tolerează pe a treia. Libertatea e luată doar ca mișcare între alternative date.

 Este însă nevoie perceptibilă de libertatea care, fiind creativă, își stabilește ea însăși coordonate. În joc este prevederea de posibilități juridice, legale, pentru ca individul să poată da soluții noi și să-și asume, la nevoie, schimbarea necesară pentru a lărgi libertățile și drepturile. Prevederile din constituții existente rămân neatinse, doar că libertatea este reglementată juridic și sub aspectul rezultatelor ei. Forma este democrația – o democrație vibrantă, însă, care asigură libertate individuală până la nivelul creativității.

Dacă privim constituțiile de astăzi, observăm că ele realizează, în măsuri diferite, lărgirea libertății individuale spre asumarea creativității. Două întrebări se pot pune: care este fundamentul libertății individuale și cine reglementează libertățile? În ce măsură lasă deschisă posibilitatea ca individul să fie creativ în exprimarea sa?

Să aruncăm o privire în câteva constituții de astăzi – cea americană, cea germană, cea franceză. Să facem apoi o scurtă comparație a Constituției României actuale cu aceste repere.

În Constituția SUA, libertatea individuală este fructul binecuvântării divine, încât nu poate fi limitată de forțe pământești, nici chiar de către stat, cu imperativele lui. Subiectul legii fundamentale americane nu este statul, nici guvernul, nici parlamentul sau vreun partid, cât „noi, poporul” Cum am mai arătat (vezi Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020), Declarația de independență (1776) începe cu invocarea de „adevăruri evidente” pentru minte, anume, „că „toți oamenii au fost creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află viața, libertatea și urmărirea fericirii”. De altfel, Constituția Statelor Unite (1787) plasează justiția mai presus de orice în relațiile din societate și enumeră alte valori, precum pacea internă, apărarea comună, bunăstarea generală, libertatea. Statele Unite ale Americii au așezat drepturile și libertățile imprescriptibile ale omului pe temelia conferită de Creator și le-au pus astfel sub recunoașterea locului aparte al omului în lume.

În Constituția americană, individul nu este limitat în manifestările sale creative. Celebrele amendamente constituționale au lărgit continuu aria manifestărilor sale libere, interzicând însăși adoptarea de limitări. Amendamentul 1 interzice adoptarea vreunei reglementări care ar limita libertatea religioasă, iar amendamentul 4 oprește orice violare a dreptului la securitate personală. În Statele Unite, Constituția obligă autoritățile la a da răspunsuri la solicitările și propunerile cetățenilor.  De exemplu, „nicio persoană nu poate fi reținută pentru a da seamă cu privire la o infracțiune capitală sau altă faptă infamă decât pe baza unei declarații sau puneri sub acuzare emise de o Curte cu Juraţi, cu excepția cazurilor apărute în forțele armate terestre sau navale, /…/”, iar menționarea anumitor drepturi în Constituție nu va fi interpretată ca negare sau denigrare a altor drepturi ce revin poporului.

        Statele Unite asigură constituțional libertăți individuale largi. Asumarea lor fără restricții este încurajată. Cu o bună intuiție a istoriei, legea fundamentală americană scoate cât s-a putut de mult libertățile și drepturile de sub impactul forțelor aleatoare ale istoriei.

Legea fundamentală (Grundgesetz) a Germaniei (1949) recurge tot la punerea sub tutelă divină a libertăților și drepturilor individuale. „În conștiința răspunderii sale în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, însuflețit de voința de a servi ca membru la fel de îndreptățit într-o Europă unită și de a servi pacea lumii, poporul german a adoptat, în virtutea puterii sale de a-și da o constituție, prezenta lege fundamentală”. În modul cel mai explicit și mai categoric, „demnitatea umană” este luată ca punct de plecare pentru toate libertățile și drepturile. Articolul 1(1) spune că „demnitatea omului este de neatins. A ține seama de ea și a o proteja este obligația tuturor puterilor statului”. Cu continuarea din art. 3(2), „libertatea persoanei este de neatins”, art. 5, „fiecare are dreptul de a exprima liber și de a răspândi opinia sa, în cuvinte, scris și imagine și de a se informa fără opreliști din izvoare general accesibile /…/. O cenzură nu are loc”. Din astfel de libertăți și drepturi ale omului rezultă nenumărate altele, concrete.

Și în Germania, libertatea individuală este asigurată constituțional în lărgimea ei. Într-un loc, intervine însă o condiționare care pune libertățile și drepturile în dependență de evaluări. Articolul 2(1) spune că „fiecare are dreptul la liberă desfășurare a personalității sale în măsura în care nu afectează drepturile altora și nu se îndreaptă contra ordinii constituționale sau legii morale”[AM1] . Nu au fost încă efecte nefaste ale condiționării din ultima parte a articolului, dar ea a rămas. De aceea, așa cum observa constituționalistul Ernst Wolfgang Böckenförde (Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991), s-a și creat impresia că legea fundamentală ar trebui complementată de exegeză.

Constituția Franței din 1958 începe cu stabilirea caracterelor republicii – laică, democratică, socială, egalitară, descentralizată, electivă, etc. și continuă imediat cu funcțiile, cu cea a Președintelui. La art. 34 se spune „prin lege se reglementează libertățile” și se creează aparența dependenței libertății individuale de legiuitor. Această aparență nu o anulează ceea ce se prevede la art. 66: „nimeni nu poate fi privat de libertate în mod abuziv”.

În Franța, însă, Constituția din 1958 se prelungește cu Declarația drepturilor omului și cetățeanului (Déclaration universelle des droits de l’homme), din 1789, care prevede „drepturi naturale sacre”. Aici libertatea este concepută în tradiția cetățeniei romane: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia; astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură celorlalți membri ai societății beneficierea de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”.

Cu excepția dependențelor de legiuitor și de stat, pe care le lasă să subziste, în Constituția Franței se asigură libertăți largi. Opțiunile sunt favorabile libertății individuale.

Constituția României (1992) plasează aproape toată materia juridică, inclusiv libertatea individuală,  pe umerii statului. De aici derivă lacune care, din nefericire, au efecte nefaste, resimțite din plin în practica vieții.

Această constituție își asumă „stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”. Asumare ce rămâne prea departe, însă, de lărgirea libertății individuale!

La articolul 13, Constituția României face vorbire despre „demnitatea omului”, dar, în mod evident, constituționaliștii care au formulat documentul ei nu au știut cum să o abordeze. Ei au plasat-o printre „valorile supreme”. Din „principiu constitutiv al dreptului obiectiv” cum prevăd constituțiile amintite, în Constituția României „demnitatea umană” a fost coborâtă la statura unei norme de drept.

         Desconsiderându-se, însă, „demnitatea umană” au fost de fapt posibile, de pildă, campania primitiv desfășurată a „luptei cu corupția”, care a și dus la sporirea corupției. Apoi anularea de alegeri în 2024, căci nu conveneau câștigătorii, care a pus țara într-una dintre cele mai jenante posturi – nici într-o țară comparabilă decidenții nu au recurs la asemenea grosolănie. Iar acum, campania contra „extremiștilor” și acțiunile „procurorilor” neșcoliți, dar instrumentați de „președinți” nepregătiți și abuzivi, de lovire a alternativelor democratice.  Ca și ignorarea, dacă nu chiar reprimarea,  cotidiană a opiniilor cetățeanului!

Este de acceptat (cum subliniază constituționalistul Valerio Omida, La Constituzione, Mulino, Bologna, 2008) că interpretarea și aplicarea contituției bine formulată  nu sunt simplă aplicare de tehnică juridică, ci înseamnă o  operațiune culturală și socială. Atunci când „demnitatea” umană este plasată mai jos decât un principiu constituțional, o țară se umple de abuzuri care devin reflexe. România ultimelor decenii rămâne un exemplu. Titlul căpătat, alarmant pentru cineva responsabil, de țară cu cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace din lume, se și explică, nu doar economic, ci și instituțional – până la urmă, prin ignorarea sistematică și chiar lovirea cetățenilor de către „autorități”.

Este adevărat că în articolul 20(1) din Constituția României se face trimitere la Declarația universală a drepturilor omului și cetățeanului, în care se vorbește despre „dignité”’( inérente à tous les membres de la famille humaine”. Astfel formulată, însă, reglementarea, deși binevenită, este prea indirectă pentru a putea să capete destulă forță juridică.

A doua lacună a reglementării libertății individuale din Constituția României constă în aceea că prea multe sunt puse în seama legii, în loc să fie prevederi de libertate categorice. De exemplu, „Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”; „Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii”; „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de către persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară” etc. Se pot da multe exemple, în care, în loc să fie așezate irevocabil în Constituție, cu forța juridică a acesteia, libertățile și funcționarea statului sunt lăsate în seama legilor – ceea ce înseamnă a parlamentarilor, guvernelor, „președinților”, care de care mai incapabili de răspundere publică.

  Nu mai discut instabilitatea juridică astfel creată. În România, guvernul, în loc de Parlament, dă de fapt legi, iar „președintele” confirmă „legi” prost elaborate și fără legitimare!

Experiența țării atestă că atunci când multe chestiuni din seama Constituției sunt transferate în seama legilor, autoritățile, începând cu parlamentul, „președintele” și guvernul, abuzează. S-a și abuzat din plin – iar situația de acum, de „crize suprapuse”, este rezultatul. Doi dintre ultimii „președinți” au și vorbit – unul de „stat mafiot”, următorul de „stat eșuat”, după ce ambii au luat decizii care au dus acolo. În România, „președințiile”, inclusiv cea actuală, practică nu președinția democratică, conform tradiției europene, ci o „președinție africană”.

Aceasta, în descrierea unor juriști americani (vezi Douglas Greenberg…, eds., Constitutionalism and Democracy. Transitions in the Contemporary World, Oxford University Press, 1993), înseamnă: „supremația administrației prezidențiale”; „concentrarea elitelor aproape exclusiv asupra chestiunii puterii per se”; preocuparea, începând cu serviciile secrete, nu de a da rezolvări, ci de a consolida în funcții persoane; „imunitatea președintelui” pe timpul funcției; răspândirea convingerii că „stabilitatea economică și politică cere continuitatea leadership-ului”; „înaltul grad de paranoia ce înconjoară exercițiul puterii”.

Practicarea „președinției africane” distruge selectarea de oameni după valoare profesională și civică în funcții publice (meritocrația), de care democrația este legată, și dezvoltă un regim în care decid inși dintre cei fără valoare (regim efectiv prostocratic). Ea favorizează înlocuirea cooperării cu cleptocrația –  sistem în care decidenți interni și reprezentanți externi își dau mâna la extorcarea resurselor. Ea alimentează măsluirea datelor și înflorirea a ceea ce istoricii de azi au numit „societatea minciunii”.

Drept consecință a coborârii staturii „demnității umane” și a punerii excesiv de multor chestiuni în seama legilor de aplicare, s-a profilat a treia lacună a Constituției României. Aceasta lasă spațiu și întreține curentul de încălcare continuă a legii fundamentale. Dau aici doar trei exemple din aceste zile.

Constituția se încalcă la desemnarea candidaților la funcția de prim-ministru. Se fac desemnări, după impresii, de inși recomandați nu de pregătire, de merite, de voturi, ci de instrumentabilitate. Din nefericire, lipsa  de valoare în ocuparea funcțiilor publice nu contează – de obicei mizându-se tacit pe intervenția securismului.

Constituția se încalcă în realizarea politicii externe. Ca un exemplu, nu se scrie nicăieri în Constituția României că „politica externă este atributul președintelui” – susținere care este doar o penibilă genuflexiune a propagandiștilor față de „șef”. Ceea ce se scrie în Constituție este că guvernul realizează politica externă a României pe baza unui program aprobat de Parlament, iar președintele „reprezintă”. Atât!

Constituția se încalcă și prin aceea că nici astăzi nu este aplicat în România principiul răspunderii în cazul demnitarilor. Aceștia comercializează până și valori juridice, politice, morale, fără ca cineva să-i tragă la răspundere juridică. A pune tragerea la răspundere pe umerii alegerilor este o glumă tristă – mai ales că falsificarea alegerilor, din nefericire insuficient împiedicată de Constituția însăși, a devenit obișnuință, cum s-a văzut și în alegerile din 2024-2025. (Din volumul Andrei Marga, Erori și abuzuri care țin în loc, în curs de publicare)

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a