Statuile vorbesc

Conjudeţeanul nostru Ioan Borşa, ajuns la vârsta onorabilă de 76 ani, surprinde plăcut iubitorii de poezie prin apariţia volumului „Poezie pentru statui”, în Colecţia Liric a Editurii Karuna.

Cartea este dedicată marilor înaintaşi, cu care poetul a stat de vorbă prin intermediul poeziei sau i-a salutat colegial atunci când au trecut pe lângă busturile acestora: „Au început statuile să plângă/ Că nu le admiră niciun trecător/ Şi de durere parcă vor să frângă/ tristeţea ce domneşte în jurul lor”. Suntem într-o lume în care valorile au alte conotaţii, astfel încât puţini sunt luptătorii pentru păstrarea nealterată a românismului: „S-a stins iubirea biblică şi sfântă/ Iar sufletul din om a dispărut/ Şi-n haos lumea toată se avântă/ Spre un imens abis necunoscut”. Dintre înaintaşii noştri, mai întâi Borşa se opreşte la Heliade Rădulescu, care spunea „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”, bistriţeanul răspunzându-i: „A dispărut cuvântul ce zideşte/ Planeta-i locuită în chirie/ Tot omul scrie, nimeni nu citeşte”. Pe acelaşi ton este şi poezia pentru Anton Pann: „Vorbele le strânge/ Până-n fapt de seară/ Până va ajunge/ La un imn de ţară”. Trăind în bătrânul burg Bistriţa, poetul aduce un elogiu acestei aşezări: „Iubesc oraşul vechi şi nou cum este/ Şi port în suflet, sfânta lui poveste”. Aici, în centrul istoric, Ioan Borşa stă la vorbă cu părintele Imnului naţional, Andrei Mureşanu, pe care îl priveşte pe soclu, cerându-i: „Şi pentru ca statuile de acum să nu mai plângă/ Părinte, mai ridică dacă poţi şi mâna stângă”. Poezia surprinde amintiri despre trecutul scăldat în raze de soare: „Mă-ntorc în amintiri ca într-o casă/ Din care viaţa şi-a făcut un cult/ Să văd copilăria mea rămasă/ Cu doi părinţi ce au murit demult”.

Din fiecare vers răzbate patriotismul, astfel încât, în Piaţa Mihai Eminescu poetul îi declară următoarele înaintaşului său: „Atât de pur şi plin de armonie/ Vibrai în spaţiul timpului, tu, Astrul/ Şi absorbind din infinit albastrul/ Descătuşai imensa-i simfonie”. La fel ca mulţi dintre români, îl imploră pe Caragiale să poposească pe pământ răgaz de câteva ceasuri: „Stimate Coane Iancule, de ai putea/ Să vii la noi aici, să ne ajuţi un pic/ Că noi am vrea cu toţii schimbarea de sadea/ Şi uite, nu putem schimba nimic, nimic”. Poezia lui Coşbuc este scăldată în nostalgie, Borşa surprinzând atmosfera satului de altădată: „Coboară Sălăuţa prin veacurile firii/ Purtând cu ea virtute de suflet românesc/ Onestă întrupare cu harul nemuririi/ Pe plaiuri ce doineşte aleanul strămoşesc”.

Rând pe rând, Vasile Alecsandri, Carol I, Alexandru Macedonschi, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, George Topârceanu, Lucian Valea, Nichita Stănescu, Marin Sorescu sunt evocaţi prin adevărate ode. Noi ne oprim la poezia „In memoriam” în care Ioan Alexandru este zugrăvit într-un mod cu totul aparte: „Copil bălai, copil minune/ Cu Imne proslăvit-ai ţara/ Tu ai venit ca primăvara/ Cu flori şi cu înţelepciune”. Iar despre regretatul dispărut Adrian Păunescu, bistriţeanul spune: „Pe semne că aşa a fost să fie/ Ca lumea să mai aibă un poet/ Adevărat, mai nobil şi profet/ Născut dintr-un izvor de poezie”.

După mai bine de cinci decenii în care s-a dedicat versului, Ioan Borşa, deşi rămâne consecvent stilului tradiţional, surprinde plăcut prin aceste poezii, fiecare vers, fiecare cuvânt având o semnificaţie aparte.