Dinspre clasici către noi, învăţătură

În noul său volum de versuri intitulat „Poezie pentru statui” (Ed. Karuna- 2011), Ioan Borşa dedică mai multor scriitori clasici români câte o poezie, însoţită de un moto, prin care se atrage atenţia asupra unor stări precare din societatea de astăzi. Versurile dedicate statuilor sunt de fapt un pretext pentru biciuirea unor moravuri de azi, a unor stări de lucruri ce nu le-am vrea aşa cum sunt. Poeziile sunt adevărate pamflete, sunt satire conţinând versuri bine rotunjite, memorabile. Poate nu întâmplător se începe cu o poezie dedicată lui I.H. Rădulescu, reproducându-se memorabila lui frază „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”. Astăzi, când toată lumea scrie în loc să mai şi citească câte-un pic, versuri cum sunt cele de la pagina 9 a cărţii de faţă, pot constitui o ironie corozivă la adresa acelora cu musca pe căciulă: „Bunule dascăl ţi-aş aduce aminte/ Că-ndemnul tău prea sincer de a scrie/ A devenit o simplă ironie/ La care n-ai fi vrut să fii părinte”. Poezia se termină cu versul „Tot omul scrie, nimeni nu citeşte”, prefigurând o cutumă bine statornicită în literatura de azi. Evocarea figurii de revoluţionar a lui Andrei Mureşanu îi procură autorului plachetei aluzii la o politică actuală nu îndeajuns de bine chibzuită: „Ne-am deşteptat se pare din noaptea prigonirii/ Dar conştiinţa noastră nici azi nu este trează/ Mai trebuie un cântec cu voci care vibrează/ Să ne trezim cu toţii din pragul prăbuşirii”. În sfârşit, stihurile de admiraţie pentru marele Nicolae Iorga „Şi într-o zi meschină, blestemată/ S-a petrecut cea mai cumplită crimă/ Ce-a zguduit viaţa legitimă/ De pe planeta noastră-ndoliată” devin motive de condamnare a unor maşinaţiuni prin care ne-am tăiat singuri creanga de sub picioare.

O altă categorie de poezii („Încă o toamnă”, „Ametisr”, „Minunile lumii” ş.a.) se apleacă cu smerenie asupra înfăptuirilor umane, autorul resimţind admiraţie pentru geniul uman al antichităţii sau contemporanităţii. Moto-uri de genul „Toţi suntem nemuritori dar trebuie să murim mai întâi” (Mircea Eliade), „Cea mai mare minune a lumii este aceea că omul mai există” (care aparţine autorului) sau „Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină” (I.L. Caragiale) sunt îndreptare morale într-o lume care e pe cale de a-şi pierde identitatea.

Ioan Borşa trăieşte şi scrie poezia. El pare sincer cu cuvintele ei cu conţinutul ce-l înlănţuie, cu realitatea ce-l copleşeşte, cu talentul pe care, evident, îl are. Nu se hazardează ca poeţii sexişti în vulgarităţi respingătoare ci pluteşte pe o linie verbală de bun simţ. Consecinţa combustiei sale interne o revarsă în câteva poeme dedicate direct unor mari umbre ale literaturii noastre. Parcă îţi face plăcere să citeşti asemenea versuri pline de o cantabilitate nostalgică, versuri ce te ating în grădina sufletului, acolo unde pe fiecare ramură există câte un cuib de sensibilitate. Ioan Borşa scrie poeziile nu pentru statui ci pentru noi: ex: „Au început statuile să plângă/ Că nu le-admiră niciun trecător/ Şi de durere parcă vor să frângă/ tristeţea ce domneşte-n jurul lor/ Vorbesc statuile că nu e bine/ Şi se întreabă ce s-a întâmplat/ Că lumea şi-a pierdut rostul de sine/ Şi nu mai are timp de contemplat/ E criză de cultură şi credinţă/ Mai mult ca de avere şi de bani/ Suportă lumea pân-la umilinţă/ Hoţia miilor de şarlatani/ Pe micile şi marile ecrane/ Şi-n viaţa cea de fiecare zi/ Sufocă mincinoasele reclame/ Şi ultima speranţă de-a trăi/ S-a stins iubirea biblică şi sfântă/ Iar sufletul din om a dispărut/ Şi-n haos lumea toată se avântă/ Spre un imens abis necunoscut (pag.7).

G.M.