Cu versul prin tunelul timpului

Poetul Gheorghe Mizgan aduce, prin intermediul Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă, volumul „Tunelul timpului”, cea de-a treia carte de versuri din biblioteca personală. „Harul poetic este o nemărginită putere a omului. Când oamenii îşi folosesc şi devin conştienţi de puterile lor interioare, sunt iubiţi de viaţă şi ajutaţi de univers”, spune, în Prefaţa bine construită, scriitoarea Jeniţa Naidin. Mai întâi suntem invitaţi „Călătorind prin infern” să descoperim lumina: „Trandafiri criogenaţi/ de irişi glaciali/ leapădă petale încremenite/ în spuza încă fierbinte”. O poezie a începutului lumii, a primelor semne de creaţie, în care „şacalii remuşcărilor” sunt nimiciţi de cuvânt, iar „şerpii de lumină”, prezenţi pe lespezi instabile, duc pe limbile de foc puterea creaţiei. Era normal ca în această atmosferă, tensiunea să apară: „Reverberaţii sonore/ întrepătrunse/ de noduri şi ventre/ seismice/ se întrec/ în decibelii absurdului”. Poetul ştie să-şi construiască fiecare detaliu, pentru ca crucea „felinar al nădejdilor” să răzbată atunci când „pe improvizata masă/ a tăcerii/ îşi leapădă/ şerpii încolăciţi…”. Pretextul libertăţii îşi face pe soldaţi să-şi schimbe năzuinţele şi să se îndrepte spre pace atunci când „cântecul zorilor/ se răsfrânge/ peste embrionii zilei”.

O poezie în care descoperim notele vii ale creaţiei, iar în clonarea timpului poetul încearcă să-şi redescopere eul interior „germenii trecutului”. O poezie în care natura devine aliat al sufletului de poet: „Firul de iarbă/ firav din fire/ mărgelele ploii/ le înşiră-n strivire. Acest firav fir de iarbă este cântat şi-ntr-o altă poezie, în care reînvierea naturii, an de an, devine esenţă pentru creaţie: „În casa ta e o candelă arzând/ lumina ei alunecă din ceară/ pe faţa ta cu chipul surâzând/ în armonia clipelor de seară”. Atunci când „se-ntinde sufletul ca pe o tixie/ în nebuloasa termică arzând” acesta va renaşte prin cuvânt, iar „din vatra încă-ncinsă a trăirii” răsar „miresme minunate peste burg”. Seminţele iubirii vor da roade, iar creaţia va pune stăpânire peste starea sufletească: „Natură, tu iubita mea/ acum când te dezvălui/ te simt cu mine alăturea/ privirea mea mi-o învălui”.

Gheorghe Mizgan reuşeşte, într-un oraş matematic, să aducă noţiunile abstracte pe drumul artei, iar gândul ostenit să fie pus în cuiul zilei: „Imperfecţiunea ne uneşte/ dând angrenajului viaţă/ cu câtă perfecţiune creşte/ plinul în gol firavă aţă”. Când gândul este răstignit pe aripi de vers, rezultatul nu poate fi decât unul al găsirii florilor vieţii, iar chipul cel mai sfânt apare în prag: „Ţi-ascult mamă îndemnul tău curat/ din vise ce-n zori se tot destramă/ când chipul tău spre mine e-ndreptat/ senina ta privire, blândă mamă”.

Trecând împreună cu poezia lui Gheorghe Mizgan tunelul timpului, sufletul nostru regăseşte acea parte a frumosului în care cuvântul redevine valoarea vieţii.