Drepturile omului. Fetiş sau realitate?

De-a lungul istoriei societăţii omeneşti, de la împărţirea acesteia în două mari diviziuni, cuprinzând, prima, pe cei cu stare, bogaţii, iar a doua, pe cei săraci, golăneţii, cum îi numea Ion Mihalache, s-a dat o luptă permanentă. Săracii, în raport cu rânduirea socială din care făceau parte; sclavii în sclavagism, iobagii în feudalism, muncitorii în capitalism se ridicau adesea la luptă, nu pentru a se îmbogăţi, cu mici excepţii, ci se războiau cu cei care beneficiau, nu numai de bogăţie, de drepturi economice şi politice, de a trăi şi stăpâni, de a dispune discreţionar de viaţa altora, ci de tot ce avea societatea. Cu cei care tulburau liniştea socială şi îndrăzneau să-şi ceară dreptul la viaţă se ştie ce se întâmpla.

Dacă stăpânul de sclavi sau seniorul feudal îşi exprima făţiş, fără rezervă, dreptul asupra semenilor lor, lipsiţi de drepturi şi avere, apare burghezul, care a săpat la temelia rânduielilor feudale pentru a parveni sloganurile ipocrite: fraternitate, libertate, egalitate şi altele, cu cel mai mare răsunet la revoluţia franceză din 1789 şi a evenimentelor ce au urmat s-au dovedit false. La jumătatea secolului 19 apare manifestul Partidului Comunist, stafia care va cutremura lumea capitalistă, declarând lupta de clasă ca având rolul hotărâtor în crearea unei noi societăţi libere şi drepte.

Prin revoluţia rusă din octombrie 1917 se creează primul stat cu o orânduire de trecere de la capitalism la socialism. Despre comunism nu poate fi vorba, acesta fiind prevăzut pe undeva într-un viitor îndepărtat, vag conturat, utopie fără prea mare acoperire, inspirat, se pare, din Noul Testament. Cu toată aderarea, vrând-nevrând, după al doilea război mondial, prin trădare şi forţă a ţărilor europene, care au constituit lagărul socialist, la aşa zisul comunism am fi necinstiţi cu noi înşine, dar şi faţă de alţii, dacă nu am recunoaşte că şi comunismul, ca şi revoluţiile burgheze din Franţa, Anglia şi alte ţări, inclusiv sloganurile ce fac parte din aşa zisele drepturi şi libertăţi ale omului sunt de sorginte iudeo-masonică.

După al doilea Război Mondial, în urma crimelor şi a ororilor care au avut loc (sunt prea cunoscute ca să le mai amintesc), Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1947. Acest document de un umanism extraordinar, poate fi numit ca cel mai important act al umanităţii, nu act care vine să ne dăruiască, teoretic, o societatea ideală, perfectă, în care omul, parafrazându-l pe Marx, apare cu adevărat cel mai preţios capital.

Este normal că ar fi o crimă să te împotriveşti unui asemenea sistem social, în care fiecare om se regăseşte liber, demn, cu o viaţă ce merită trăită.

Ce frumos sună enunţul celor şapte considerente care stau la baza Declaraţiei, inclusiv cel care spune că: „este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă ca soluţie extremă la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi”. De aici se poate concluziona că nerespectarea prevederilor Declaraţiei de către autoritatea legii îi consideră pe cei responsabili tirani şi asupritori, iar revolta împotriva acestora este dreaptă, îndrituită şi necesară.

Probabil că tocmai la acest aspect s-a gândit Jimmy Carter, care a adus în prim plan, în timpul mandatului său la Casa Albă şi chiar a exacerbat problema drepturilor omului, prevăzute de Declaraţia în discuţie. Ca rezultat direct a fost intensificarea exportului de democraţie americană, care a dus la demolarea sistemului socialist în Europa Centrală şi de Est. Roland Reagen a început execuţia planului acestei demolări pe care, probabil, Carter l-a gândit şi fundamentat teoretic, alegând cel mai perfid mijloc de a face din SUA stăpânul lumii.

Pentru a nu fi învinuit că fabulez sau sunt rău intenţionat, am să redau ceea ce au spus despre simbioza Pentagon-Monopoluri şi crearea unui imens aparat militar care are în vedere mai mult agresiunea decât apărarea.

- D.D. Eisenhower, fost preşedinte al SUA la 17.01.1961: „Îmbinarea unui imens aparat militar cu o mare industrie de armament este ceva nou în experienţa americană. Munca noastră, resursele noastre şi existenţa noastră sunt în joc, după cum este însăşi structura societăţii noastre, noi trebuie să fim în gardă împotriva influenţei nejustificate dobândită de complexul militar industrial”. Un semnal de alarmă spre ce se îndrepta America la începutul deceniului şapte al secolului trecut.

- J.M. Swomley – „Problema influenţei militare asupra autorităţii civile a devenit cea mai importantă problemă a guvernului american azi”.

- Gilbert Fitzhugh – cu privire la Pentagon, afirma: „Este o organizaţie cu neputinţă de administrat. Este o masă informă, în care nimeni nu este responsabil de nimic” (Într-un raport prezentat la cererea preşedintelui Richard Nixon).

Aceste aprecieri şi constatări erau făcute cu aproape trei decenii înaintea declanşării aşa-ziselor rezoluţii europene, pornite, repet, prin acţiunea de export de democraţie americană, având la bază pretinsele drepturi şi libertăţi inexistente în ţările vizate.

Cei mai mulţi care vorbesc despre aceste drepturi, cam volatile în România, nu au habar ce conţine Declaraţia din 1948, ce vizează documentul. Libertatea este confundată cu libertinajul.

Conţinutul acesteia este profund de stânga, dacă ne referim la sfera politică, iar stânga politică nu înseamnă neapărat comunism, ea înseamnă clasele de jos, defavorizaţii vieţii, de fapt ai societăţii, dar în acelaşi timp şi producători a bunurilor în societate, dar mai puţin beneficiari.

Situaţia precară a celor mai mulţi români, a marii majorităţi, pot spune că decembrie 1989 le-a adus demnitate, libertate, democraţie ? (care de fapt este o fată morgana. Cu cât ai impresia că te apropii de ea, cu atât mai multe te depărtezi). În ce măsură prevederile, repet, excepţionale ale acesteia sunt aplicate în România, care în 1989 a catalizat masele pentru o viaţă demnă, de om şi a netezit calea spre putere a unor impostori?

Cine poate răspunde la această întrebare şi, nu în ultimă instanţă, a celei din titlu?

I. Ene