MULUŢUMIRI, MULŢUMIRI, MULŢUMIRI!

Înainte de toate mulţumesc bunului Dumnezen pentru că m-a învrednicit cu puterea de a primii criticile creştine la fel ca şi aprecierile creştine, pentru harul cu care am fost înzestrat de a-mi putea exprima bucuriile şi tristeţile vieţii de creştin şi pentru limpezimea minţii celor care acceptă şi publică materialele scrise de mine.

De asemenea, aduc sincerele mele mulţumiri şi celor ce mă critică, indiferent dacă resectivele critici sunt juste sau injuste. În tot ce am scris am căutat să afirm numai adevărul. Dar ştiam de la început că adevărul provoacă unora dureri şi aceştia mă vor combate cu răspunsuri dure şi injuste. Dacă Isus, în toată splendoarea Dumnezeirii Sale a fost a spus: „... fiindcă spun adevărul, nu mă credeţi” (In. 8;45), atunci un amărât ca mine cum poate fi crezut aşa pur şi simplu?

În acest sens amitesc ziarul bistriţean „Răsunatul” care în nr. 5427 din data de 15.06.2010 p. 2 publică articolul doamnei Dr. dr. Ana Tătaru întitulat „Opriţi acţiunile de ură între ortodocşi şi greco-catolici !” iar în nr. 5429 din 17.06.2010 publică articolul domnului profesor Vasile Găurean întitulat „Când ortodoxia le stă unora în gât....(I)”p. 2 şi continuarea „(II)” în nr.5430 din 18.06.2010 p.2 ca răspuns la articolul subsemnatului cu titlu „Aspecte ale duplicităţii ortodoxiei ieri şi azi (I)” apărut în ziarul cu acelaşi nume nr. 5424 din data de 11.06.2010. p. 4.

Ambele articole critice au un conţinut eminamente hilar: fie că sunt atacuri grave la persoana mea fie că reiau atacuri pe care ortodoxia le aduce catolicismului de peste o mie de ani. Atacurile la propria mea persoană sunt furibunde şi nu ar trebui să le bag în seamă iar cele care privesc catolicismul sau greco-catolicismul, dacă înaintaşi noştri nu le-au putut rezolva, cu asemenea parteneri de credinţă şi de dialog, nu vor putea fi rezolvate niciodată. Practic zelul ortodox acuzator aceasta şi urmăreşte. Peştele cel mare se prinde în apele tulburi. Cu toate acestea am să dau totuşi câteva răspunsuri şi cer alte câtva răspunsuri criticilor mei.

Prima referire în articolul doamnei Ana Tătaru este practic o nedumerire a autoarei în legătură cu faptul că subsemnatul am sau nu pregătire în domeniul istoricii bisericeşti. Afirm că nu am pregătire în domeniul istoriei bisericeşti ci am pregătire în domeniul economic cu care ocazie am studiat „Istoria doctrinelor economice” care cuprinde şi aspectele financiar-contabile şi patrimoniale din domeniul bisericesc. Sunt, de alt fel, un împătimit al istoriei în general şi al istoriei bisericeşti, în special.

Autoarea mai precizează că aşi fi interesat de „BANUL din România!”. Cu toată stima care o am pentru persoana autoarei, afirm că domnia sa nu a prea nimerit-o cu această precizare pentru că din tot ce am scris şi publicat eu nu am încasat nici un leu şi nici nu am nici o afacere deschisă decât numai amărâta de pensie.

În problema „fillioque” (a purcederii Spiritului Sfânt) aşa cum o numeşte autoarea, Biserica de răsărit susţine că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl şi se bazează pe litra Evangheliei iar Biserica de apus susţine că Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul sau de la Tatăl prin Fiul şi se bazează pe spiritul Evangheliei. Este cunoscut faptul că între litera Evangheliei şi spiritul Evangheliei, spiritul este de bază iar litera trebuie interpretată în contextul spiritului. Însă, această problemă a fost mult discutată şi dezbătută în cele mai înalte foruri bisericeşti aşa că soluţionarea ei mă depăşeşte pe mine.

În legătură cu Sfânta taină a preoţiei susţin că este, de asemenea, o problemă care mă depăşeşte; iar în ce priveşte trecerea greco-catolică la ortodoxie în 1948, aici „simţindu-se ca « acasă »” este adevărată numai în situaţia în care această « acasă » include şi lagărele de tortură ale Ortodoxiei Româneşti unde au fost reţinuţi fără nici un act legal de arestare cei 12 episcopi grec-catolici arestaţi de securitatea comunistă, numeroşi protopopi, preoţi şi credincioşi. Tot aici trebuie incluse şi închisorile comuniste unde au murit 7 episcopi din cei 12 şi mănăstirile ortodoxe unde au fost reţinuţi, cu domiciliu forţat, mulţi din cei care au fost „eliberaţi” din închisoare. Ce „acasă” plină de „bunătatea” ortodoxă au avut greco-catolicii după 1948!

Privitor la subornicitatea Bisericii Ortodoxe Române autoarea nu a ţinut cont de Statutul acestei biserici aprobat prin HG nr. 53 din 16.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 50 din 22.01.2008 unde, la Art. 2 al. (1) din anexă se prevede „ Biserica Ortodoxă Romană, de origine apostolica, este si rămâne în comuniune si unitate dogmatica, liturgica si canonica cu Biserica Ortodoxa universala.” Această prevedere vine în contradicţie cu textul din rugăciunea numită „Credeu” sau „Simbolul credinţei” unde este stipulată sobornicitatea şi nu universalitatea Bisericii Ortodoxe: „[...] una sfântă sobornicească [...] .” Dacă ar fi universală atunci ar însemna că ar fi catolică. Potrivit „Dicţionarului Enciclopedic” Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1993, Vol. I p.340 „Biserica catolică este Biserica universală distinctă de comunităţile creştine locale.” La catolici în „Credeu” se spune: „ [...] una sfântă catolică [...] .”

În ce priveşte „pedofilia” sau problemele unor familii catolice, pur şi simplu, nu mă interesează aşa cum nu m-a interesat nici cazul ortodoxiei de la Tanacu, nici homosexualii proveniţi din ortodoxie care participă la acţiuni de stradă pentru cucerirea unor libertăţi inimaginabile pentru un creştin şi nici episcopul ortodox cercetat penal. Toate acestea sunt doar cazuri izolate iar eu sunt interesat, din acest punct de vedere, de fenomene care cuprind sau sunt direcţionate spre anumite tendinţe generale care afectează credinţa, ţara şi poporul, prin dezbinare.

Am mai afirmat şi cu alte ocazii că nu sunt un duşman al Ortodoxiei ci un prieten adevărat. Şi eu am fost, un timp, ortodox şi sunt posesorul unei calificări de cantor la sate acordat de Protopopiatul Ortodox Român al Raionului Bistriţa sub nr. 648/ 1958, iar soţia şi fiica mea sunt ortodoxe. Mă doare toată fiinţa mea când întâlnesc, în anumite publicaţii, atacuri injuste şi tendenţioase adresate fie greco-catolicilor, fie ortodocşilor sau oricărei altei comunităţi creştine şi cu atât mai mult, când comunităţile creştine se atacă reciproc. Acesta este motivul care m-a determinat să ies din anonimat şi să apăr pe cei puţini şi săraci când este vorba de avere dar foarte bogaţi în credinţă şi spirit. Am apreciat, foarte mult, cele două octave de rugăciune din anii 2009 şi 2010.

Din titlul articolelor, autorii fac o chemare, fie de a opri ura dintre ortodocşi şi greco-catolici fie de a opri criticile aduse ortodoxiei pentru ca aceasta să mai stea „în gât...” la nimeni; dar din conţinutul articolelor nu rezultă şi dorinţa domniilor lor de a oprii această aşa-numită „ură”, ci mai degrabă, o incitare la ură şi dezbinare, pentru că dânşii nu combat articolul scris de subsemnatul ci încearcă o înşiruire de acuzaţii aduse catolicismului pentru a contrabalansa criticile aduse de mine zelului acuzator al ortodoxiei şi argumentate cu citate nedeformate şi ne răstălmăcite, în nici un fel.

Autorii articolelor nu pot face dovada de unde vine ura şi în ce direcţie se îndreaptă ea. Am citit multe publicaţii şi nu am întâlnit, nici una, din care să rezulte că greco-catolicii ar nutrii o ură faţă de ortodocşi sau faţă de o altă grupare religioasă. Acesta este motivul care mă determină să rămân greco-catolic. La aceasta se mai adaogă şi justeţea luptei pentru dreptate, adevăr şi credinţă pe care o manifestă toată ierarhia acestei biserici.

Referitor la ultima perioadă a vieţii mele de când mă preocup de probleme religioase, referire făcută de domnul Vasile Găurean, afirm şi dovedesc că la numai 12 ani eram cantor la biserica din Herina. Aşa că nici autorul acestei nedumeriri nu a prea nimerit-o.

Cu scuzele de rigoare şi cu rugămintea de iertare creştină, pentru susţinerea tezei „liberului consimţământ” pe care şi l-au dat preoţii şi credincioşii greco-catolici, în 1948, când au trecut la ortodoxie, o rog pe doamna Ana Tătaru şi pe domnul Vasile Găurean să facă şi diligenţele necesare pentru explicarea modului cum a ajuns, preotul de mir ortodox Ioan Marina, în numai trei ani, vicar la Iaşi în 1945, mitropolit al Moldovei în 1947 şi patriarh al României în 1948. Dar mai cu seamă cum au murit, exact la momentul necesar patriarhul României Nicodim, la 27.02.1948 şi Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, la 03.04.1948, pentru a deschide calea patriarhului Justinian Marina. Au murit exact când a fost necesar să se înceapă acţiunea de desfigurare a Bisericii Greco-catolice. Aceste suspiciuni nu provin din zona greco-catolicilor, ci din zona clerului ortodox care a fost martor la acele evenimente. Însă, în felul acesta am putea înţelege şi mai bine, ambele culte, de ce a ferit bunul Dumnezeu pe episcopul Iuliu Hossu şi pe ceilalţi episcopi greco-catolici atunci când aceştia au ales tortura şi închisoarea în schimbul înaltelor demnităţi oferite de ortodoxie. Am în vedere faptul că preotul Ioan Marina a ajutat să se ascundă, în casa parohială, pe liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej, în 1944, când respectivul lider a evadat din închisoare şi care, apoi, a ajuns în fruntea ţării noastre cu concursul georgianului de la cârma Uniunii Sovietice, I.V. Stalin. Dar să ne amintim că şi I.V. Stalin a făcut câţiva ani de şcoală la un seminar teologic al bisericii ortodoxe ruse şi a devenit un mare duşman al catolicismului şi al papalităţii, iar în zilele noastre este perceput, ca unul din marii criminali ai omenirii. Pentru a se consulta sursa completă a acuzelor propun onoratei doamne şi onoratului domn să citească şi articolul „Către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române” publicat în Suplimentul de Duminecă „Lumea Creştină” p. IV al ziarului „România Liberă” nr. 14065 din 28.01.1990 şi semnat de preotul ortodox Boris Răduleanu.

Dar dacă a venit vorba de ură să vedem unde sunt rădăcinile ei. Deoarece este în discuţie o problemă creştinească trebuie să urmăm îndemnurile Sfintelor Scripturi. „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; privi-ţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Ev. 13;7).

Pentru a respecta acest îndemn să vedem care au fost ultimele cuvinte ale doi înalţi prelaţi ai timpurilor nu de mult apuse. Unul este episcopul devenit cel din întâi cardinal al greco-catolicilor Iuliu Hossu, iar celalalt este episcopul devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Elie Miron Cristea.

Istoria i-a găsit pe aceşti doi episcopi, pe data de 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia unde s-a Înfăptuit Marea Unire; primul a dat citire DECLARAŢIEI DE UNIRE după care, cel de al doilea l-a îmbrăţişat şi a spus: „Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe vecie, toţi fraţii români”. (1) Ce legământ, ce mesaj, câtă frăţietate, ce îndemn la unitate românească! Păcat că nu a ţinut mult. După Marea Unire, în anul 1925, episcopul ortodox Elie Miron Cristea, este intronizat ca patriarh al întregii Bisericii Ortodoxă Române şi a uitat de legământul făcut la Alba-Iulia şi a început să atace pe greco-catolici cu „revenirea la matcă,” adică la ortodoxie.

În anul 1937 când patriarhul se apropia de vârsta de 70 de ani, a acordat un interviu lui Vasile Netea în care printre altele a spus: „ - Ca azi îmi aduc aminte bătaia ce mi-a dat-o popa din Monor pentru că încurcam « Spiritul » cu « Duhul » la rugăciunea de dimineaţă. De atunci am luat ură pe catolici...”(2) De aici rezultă faptul că acest înalt prelat ortodox a purtat în suflet, aproape toată viaţa, ura faţă de catolici şi nici decum dragostea faţă de aproapele său aşa cum ne-a poruncit Isus.

Dar să vedem şi care au fost ultimele cuvinte, din viaţa pământeană, ale patriarhului Elie Miron Cristea, care sunt prezentate ca un dialog între patriarh şi episcopul Emilian Antal Târgovişteanul care-i era nepot:

„ - Unchiule, la ce te gândeşti?

- La multe.

- Spune-ne şi nouă.

- Lasă, pe altă dată, vorbiţi voi numai mai departe [...]

Ceva mai târziu, după ce, cu oxigen, a revenit dintr-o nouă slăbiciune, stând tot gânditor, ca şi când ar fi vorbit singur:

- Strică autonomia bisericii!

- Cine strică? l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns, ci, după un timp oarecare, iar a scăpat vorba:

- Prinţipii”. (3)

Nu doresc să comentez acest dialog, ci să pun doamnei Ana Tătaru şi domnului Vasile Găurean, o întrebare: care este pământeanul care poate hotărî autonomia Bisericii atâta timp cât ea aparţine, în totalitate, lui Cristos?

Să ne oprim şi asupra ultimelor cuvinte din viaţa pământeană ale cardinalului Iuliu Hossu: „[...] Fiindcă Biserica pe care am slujit-o eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei priveşte-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toţi care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care şi adresez Părintelui ceresc rugăciunea Fiului său de pe Cruce: « Părinte iartă-le lor » (Lu. 23;34) [...] Când ceasul dreptăţii va sosi, Biserica Unită să păşească în public cu doctrina iertării cu armonia şi pacea între oameni [...] Ştiu cui am slujit [...]Lupta mea s-a sfârşit”. (4)

Aceasta este moştenirea care ne-a lăsat-o înaltul prelat şi noi o păstrăm ca cel mai mare şi cel mai de seamă bun care poate fi moştenit de o comunitate creştină. Dar pentru detalii vă propun să consultaşi „MEMORIILE CARDINALULUI IULIU HOSSU”, adunate în cartea cu titlu „CREDINŢA NOASTRĂ ESTE VIAŢA NOASTRĂ”, Ed. VIAŢA CREŞTINĂ Cluj-Napoca, 2003, care este cuvântul lăsat nouă drept testament şi un adevărat izvor al dragostei, credinţei şi bunătăţii, pentru orice om cu percepere creştină corectă.

Rog pe doamna Ana Tătaru şi pe domnul Vasile Găurean să pună la dispoziţia iubiţilor noştri cititori nişte texte asemănătoare din viaţa unui prelat ortodox, ca expresie a bunătăţii pe care o vehiculează Ortodoxia.

Biserica Greco-catolică a fost atacată şi după anul 1990 şi mai este atacată şi în prezent. Părintele profesor Nicolae Feier, ortodox, atribuie Bisericii Greco-catolice epitetele: „biserică hibridă”, „struţo-cămilă” şi „credinţă schismatică”. (5) Pe această linie se înscrie şi atitudinea I.P.S. Bartolomeu, mitropolit ortodox, care atribuie Sfintei Euharistii consacrată de clerul greco-catolic epitetul „borş de urzici primăvara”. (6) Acestea sunt doar câteva exemple de epitete. În literatura ortodoxă sunt mult mai multe expresii jignitoare adresate greco-catolicilor.

Cu foarte mare durere în suflet am constatat că aceste epitete au fost atribuite bisericii noastre, mai ales după ce am început să cerem restituirea patrimoniului nostru, confiscat în anul 1948 de către Statul Român, cu concursul, nemijlocit, al zelului acuzator al ortodoxiei noastre. Dealtfel, atacul este modul în care îşi consolidează şi menţine poziţiile zelul acuzator ortodox.

Caracterul duplicitar rezultă din compararea unor referiri la catolicism preluate din textele indicate în bibliografie care sunt texte predominant ortodoxe; unele care ne acuză şi altele care ne apără. Eu nu am făcut alt ceva decât să pun aceste texte cap la cap. Eu le-am pus cap la cap dar ele au căzut cap în cap.

Cea mai gravă acuzare pe care mi-a adresat-o cineva de când sunt este cea a Domnului Vasile Găurean: „Sunteţi tâlharul din stânga lui Hristos Cel răstignit, care protestează, neagă, huleşte, revendică, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să se ocupe de păcatele sale”. Din acest citat, în cea mai blândă interpretare, se desprinde faptul că aş fi comis acte şi fapte deosebit de grave; sunt făcut tâlhar dar nu un tâlhar oarecare ci unul care protestează, neagă, huleşte şi revendică; tâlharul din stânga lui Isus doar a „insultat” şi a negat Dumnezeirea lui Isus. Iubitul meu critic, insă, nu face dovada celor afirmate. Ce aţi face domnule dacă aş cere, în instanţă, să faceţi dovada unei fapte de tâlhărie care este o infracţiune foarte gravă prevăzută şi pedepsită de art. 233 din Codul Penal. Nu am să o fac din dragoste pentru ortodoxie, ca soră de credinţă a greco-catolicismului.

Cel mai mult am criticat unele teze ale părintelui profesor Nicolaie Feier dar cu toate acestea eu îl iubesc şi îl stimez pentru calitatea domniei sale de purtător al Sfintei taine a preoţiei şi ca un preot care se documentează mult pentru predicile care le ţine. Că nu sunt de acord cu tot ce scrie domnia sa, este cu totul altceva.

Domnul Vasile Găurean face referiri cum am ajuns eu şi semenii mei la Biserica greco-catolică. Eu ştiu cel mai bine de ce sunt greco-catolic şi am şi scris aceasta în câteva articole, însă domnul Vasile Găurean vrea să se ridice mai presus de Isus Cristos şi să nege ce am scris şi afirmat eu, ca şi când dânsul ar fi constatat că eu am gânduri ascunse; spun una, dar în realitate, urmăresc alta. Iar la întrebarea de ce nu m-am făcut catolic, răspunsul este simplu: m-am născut din părinţi greco-catolici, am fost botezat în biserică greco-catolică şi vreau să mor tot greco-catolic. Cine se poate împotrivi? Este problema mea şi eu voi da socoteală pentru ea. Soţia şi fiica mea sunt ortodoxe dar între noi nu există nici un fel de discuţie pe această temă. La diferite ocazii eu mă duc la ortodocşi şi ele vin la greco-catolici. Aşa ar trebui să fie toţi credincioşii; să nutrească şi să promoveze dragostea şi credinţa şi nici decum ura şi dezbinarea. Aceasta este chemarea mea ca semn al respectării poruncii lui Isus de a ne iubi unii pe alţii.

Cât priveşte relaţiile dintre Biserica apuseană şi Biserica răsăriteană este un domeniu care ne depăşeşte pe noi. Cu toate acestea noi ne putem exprima anumite păreri. Însă, vocea cea mai autorizată a ortodoxiei noastre, a Preafericitului patriarh ortodox Daniel, la un post de radio a anunţat că a acceptat vizita papală în România ca o recunoaştere a faptului că în Italia sunt un număr mare de credincioşi ortodocşi, organizaţi în peste 120 parohii, care îşi desfăşoară activitatea în locaţii catolice provizorii, dar la italieni, ca şi la români provizoratul durează mai mult. Întreb pe doamna Ana Tătaru şi pe domnul Vasile Găurean oare cum de noi greco-catolicii nu ne putem desfăşura activitatea religioasă în propriile noastre locaţii şi am fost nevoiţi să facem tot felul de improvizaţii sau chiar să ne construim locaţii noi.

Dacă doriţi, cu adevărat, să nu mai răspundem la acuzaţiile Ortodoxiei, pur şi simplu, nu le mai faceţi nici dumneavoastră şi toate cele dorite, din acest punct de vedere, se vor rezolva de la sine; ba mai mult, am putea purta un dialog creştinesc prin care să eliminăm multe deosebiri de vederi iar acolo unde nu am cădea de acord să rugăm pe blândul Isus să ne lumineze minţile şi să ne deschidă calea spre adevăr.

Cu toată injusteţea criticilor şi condamnărilor care mi-au fost adresate eu aduc doamnei Ana Tătaru şi domnului Vasile Găurean, sincerele mele mulţumiri şi rog pe bunul Dumnezeu să aibă grijă de Ortodoxie, de domniile lor şi de familiile dânşilor. Că sunteţi ortodocşi este foarte bine! Dar vă propun să vă îndreptaţi coloana vertebrală pentru că „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” […] „Numai cu sânge şi sudoare se poate scrie o istorie şi dacă vom fi vrednici, îl vom vărsa”. (7)

Aceasta a fost deviza, farul călăuzitor, al celor care şi-au dat viaţa pentru credinţa noastră. Îndemnurile lor le urmez: să critic tezele partenerilor şi nu persoana lor fiindcă omul este trup şi suflet; trupul este materie iar tezele sunt un mănunchi de gânduri exprimate şi deci materializate, care se aseamănă cu o carte, carte care poate fi citită de semenii noştri. Însă, sufletul este scânteie divină, cetatea nebiruită de nici un semen indiferent de locul ocupat în ierarhia socială. Din el izvoreşte un mănunchi de gânduri neexprimate încă şi deci nematerializate, aidoma unei cărţi care nu poate fi citită de nici o altă fiinţă pământeană decât numai de Dumnezeu. Numai El poate pătrunde acolo unde omul nu poate avea acces.

Totodată, mă rog pentru criticii mei ca Domnul să le dăruiască lumină spre adevărata pocăinţă. Aş dorii să ajung şi acele zile în care să stăm alăturea într-o biserică iar preoţii ortodocşi şi cei greco-catolici, împreună, să oficieze Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeu să ne ajute iar eu mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc!

Bistriţa, 10.07.2010. Măgeruşan Ioan

Bibliografie:

(1) Feier N. „PANTEONUL BISTRIŢENILOR” Ed. KARUNA BISTRIŢA 2008, P.12;

(2) Idem, p. 41;

(3) Idem, p. 80;

(4) Prunduş S. Aug. şi Plăianu C. „CEI 12 EPISCOPI MARTIRI AI BISERICII UNITE CU ROMA”, Ed. Viaţa Creştină Cluj-Napoca, p.39-40;

(5) Feier N. „ ATANASIE TODORAN” Ed. KARUNA BISTRIŢA 2008, p. 92,101;

(6) Ziarul „ADEVĂRUL” nr. 5574 din 16.06.2008, p. 7;

(7) Ogoran C.I. „ BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE INDOIESC; EPISCOPUL IOAN SUCIU ÎN FAŢA FURTUNII”, Ed. Viaţa Creştină Cluj-Napoca, 2006. vol. VI.