Castele de nisip

În lumina soarelui puternic, nisipul de pe plajă devine uşor albăstrui, umbrele se contopesc cu oamenii care par şi uneori chiar sunt fericiţi. Aproape de cearşaful meu, câţiva tineri muncesc de zor, acordă fiecărui detaliu atenţie şi, într-o veselie pe care numai tinerii pot să o manifeste, ridică un castel de nisip. Cu nasul aplecat peste rândurile unei cărţi, nu reuşesc să mă concentrez.

Limbajul folosit de tineri este absolut fascinant, mă transpun în timp şi mi se pare că ajung cu vreo cinci sute de ani în urmă, cam pe la vremea domniei lui Ştefan cel Mare. Arhaismele şi accentul îmi “gâdilă” în mod plăcut urechile. Privesc la cei câţiva adolescenţi care ştiu să se distreze copios, fără fiţe, săraci dar educaţi, şi care, spre surprinderea mea, au “îngropat” în nisip un coleg. Cu părul puţin ondulat, răvăşit, al celui ce, cu zâmbetul pe buze acceptă să fie vârful “castelului” şi căruia nu i-a rămas afară decât capul, băiatul este dispus să intre în vorbă cu mine. Ceilalţi colegi asistă cuminţi şi serioşi la dialogul nostru.

- Mai rezişti, îl întreb. Dă din cap afirmativ. Cum te numeşti?

- Nicu.

- Ai un semn în frunte. Te-ai lovit, unde?

- Nu mai ţin minte, eram foarte mic!

Îi curăţ nisipul de pe barbă şi din ureche.

- Ţi-a intrat nisip în urechi, auzi ce te întreb?

- Desigur.

- Câţi ani ai ?

- 16.

- Înveţi la Liceul Sportiv din Chişinău?

- Da, şi-l am profesor pe domnul Vasile Luca, fac judo de cinci ani. Este un domn foarte bun!

- Ai fraţi?

- Am două surori, sunt din municipiul Bălţi.

- Ai părinţi?

- Sigur că da, avem şi o grădină mare.

- Să nu-mi spui că nu ai acasă cireşi.

Cade pe gânduri, supărat, şi răspunde negativ.

- Ştii de ce te-am întrebat? Mă gândesc la Ion Creangă, ai auzit de el?

- Bineînţeles, doar am citit „Amintiri din copilărie” şi povestea cu cireşele.

- Ce materie iubeşti cel mai tare la şcoală?

- Limba română!

- Cum se numeşte profesorul vostru de limbă română?

- Din păcate este profesoară şi se numeşte Veronica Şeptilici.

- E tânără sau în vârstă.

- Nici tânără, nici bătrână! Are patruzeci şi cinci de nai.

Îmi place foarte mult româna pentru că este limba mea, o vorbesc acasă, dar şi doamna profesoară este amabilă.

- Am avut şi eu profesoare model în şcoală pe care am dorit să le imit, să fiu ca ele!

- Şi aţi reuşit, adaugă băiatul, convins.

Rămân surprinsă de maturitatea răspunsurilor, de aerul pur, copilăresc pe care îl păstrează aceşti tineri, de bunul simţ şi de relaţia elev-profesor care-mi aminteşte de anii de şcoală, de respect, de locul binemeritat al valorilor, de o societate normală, de comportamente pe care uneori le uităm, de sinceritate, de cuviinţă şi simplitate. Îmi dau seama ce uşor se poate reveni la lucruri mărunte care ne pot face viaţa frumoasă. Avem de învăţat de la cel tineri care ne pot da lecţii. De ce ne complicăm singuri viaţa? Unde ne sunt valorile?

- Avem cu noi şi studenţi care au terminat Liceul Sportiv din Chişinău şi acum urmează cursurile facultăţii din Bucureşti.

- Tu unde doreşti să mergi mai departe?

- Nu ştiu, nu m-am gândit!

- Eu însă mă gândesc la tine şi nu doresc să faci insolaţie!

Îi scutur uşor părul de nisip. Ai rezistat pentru mine?

- Da, doamnă! Sare în picioare. Apoi i se alătură unui coleg de vreo şaptesprezece ani care construieşte alt castel de nisip.

Mă apropii şi de el şi-l întreb:

- Ce faci?

- Fac o casă, doamnă! E băiatul care a dus pălăria de paie, luată de vânt, domnului profesor de judo, Vasile Luca.

- Leonid Cucerecu.

- Cine face sport se echilibrează fizic şi psihic.

- Eu mă enervez foarte repede!

- Serios, atunci ai de trecut probe de foc.

- Aşa este, încuviinţează tânărul, tuns scurt.

- Vă doresc mult succes în viaţă! Răspunsul lui m-a pus pe gânduri.

- Vă mulţumim mult şi sperăm că va veni o zi când Moldova se va uni cu România.

Pe tânăra învelită în prosop o neglijasem din cauza răspunsului care m-a dus cu gândul la capătul drumului aspru de nisip, pe drumul disperării se întrevede un altul neted, cel al speranţei. Un al treilea tânăr, dus pe gânduri, cu o scoică ce strălucea fantomatic în mână în lumina soarelui, fiind întrebat ce limbă vorbeşte, îmi răspunde timid:

- Limba moldovenească!

Îl privesc compătimitor şi-l încurajez. Îmi dau seama că are complexe. Face diferenţa între româna din România şi româna din Moldova. Mă duc aproape de el, îl mângâi pe păr şi-i zic părinteşte:

- Să nu vă fie ruşine cu limba pe care o vorbiţi, pentru că este o limbă veche, o română frumoasă, pe care aţi reuşit să o păstraţi încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Aţi conservat-o foarte bine. Şi eu sper ca şi voi să apuc timpurile în care voi veţi înfăptui unirea pe care o aşteptăm cu toţii de prea multă vreme!

Fata mă priveşte cu mirare şi, cu o scoică la fel de strălucitoare în mână, dispare salutând, politicoasă din raza mea vizuală. Scoicile acelea d epe pământ românesc devin pentru ei talismane încărcate de eroismul celor ce au luptat în van şi pe care cândva, în viitor, le vor dărui nepoţilor ce încă nu s-au născut, într-o Românie mare, unită, condusă de valori autentice, cu suflet pentru urmaşi.

Soarele puternic îmi dă senzaţia că nisipul se ridică, se transformă în valuri plutitoare în aerul aproape irespirabil, ca vremurile pe care le trăim.