Sandu Manoliu sau puterea modelului, la 80 de ani de la nemurire

Născut pe pământ moldovean, format la vestitul Liceu-Internat şi apoi la Universitatea din Iaşi, elev al unor dascăli renumiţi precum G. Ibrăileanu, I. Petrovici sau D. Gusti, a venit la Năsăud, între urmaşii vechilor grăniceri. A venit în septembrie 1924, la direcţia Şcolii Normale de învăţători, înfiinţată de bunul său prieten, Solomon Haliţă, să crească pe luminătorii poporului. A condus timp de cinci ani această şcoală, din care a făcut, cu har, înţelepciune şi perseverenţă, o unitate model.

De atunci, din toamna anului 1930, când s-a aşezat pe „Comoară”, alături de alte personalităţi năsăudene, pământul s-a rostogolit de 80 de ori în jurul soarelui, natura şi-a reînnoit tot de atâtea ori veşmântul, iar Someşul şi Sălăuţa şi-au purtat undele gânditoare tot spre Cosmos. În toamna acestui an, Sandu Manoliu va împlini 80 de ani de nemurire. Şi-n timpul acesta, cât de mult s-a înălţat şi a rămas tot viu în sufletele celor care l-au cunoscut şi, mai ales, în sufletul foştilor elevi.

L-am cunoscut pe Sandu Manoliu din „Icoana unei şcoli dintr-un colţ de ţară românesc”, din ceea ce s-a scris despre personalitatea sa şi, mai cu seamă, din evocările încărcate de dragoste şi recunoştinţă ale foştilor elevi, făcute cu prilejul reîntâlnirii cu şcoala în anul 1975, după 50 de ani de la absolvire.

Au fost primiţi ca nişte oaspeţi aleşi, pe sub arcade de flori, cu cântece şi cuvinte calde de bun venit, de conducerea liceului, profesori şi elevi. A fost o adevărată sărbătoare a şcolii, o întâlnire, peste timp, a două generaţii, încărcată de învăţăminte. Am înţeles, cu acest prilej, că a fi fost elevul lui Sandu Manoliu era o mare binefacere, un act de mare nobleţe. A nu-l fi cunoscut, echivala cu o pierdere, cu o durere morală.

Din buchetul de cuvinte şi expresii rostite atunci, se încheagă portretul unui dascăl model şi a unui model de dascăl. Iată-l cum arată:

„Suna clopoţelul de intrare în clasă. Ne ocupam locurile în bănci. Înceta orice mişcare, orice zumzet. Se deschiderea încet uşa clasei. În pragul ei apărea figura puţintică, pirpirie, puţin deşirată a profesorului de pedagogie, Sandu Manoliu. Încet, uşor, fără zgomot, închidea uşa. Se oprea cu faţa spre noi. Arunca o privire caldă, învăluitoare asupra noastră. Cobora de pe podiumul catedrei, se posta în partea dreaptă a clasei, lângă geam şi începea să expună lecţia nouă. Din când în când se oprea şi făcea notiţe lapidare pe tablă, după care ne asculta la sfârşitul trimestrului. Noi n-aveam destui ochi ca să-l vedem, n-aveam destule urechi ca să-l ascultăm. Elocinţa scăpărătoare şi erudiţia eminentului profesor ne-au transformat în statui vii. Sunarea clopoţelului de ieşire ne smulgea din starea de vrajă creată de expunerea neuitatului nostru profesor şi director. Cu aceleaşi mişcări încete, aproape feminine, se înapoia la catedră, îşi îmbrăca scurta, se întorcea spre noi. Ne privea cald, senin, satisfăcut. Se îndrepta spre uşă, o deschidea încet şi dispărea dincolo de ea” (Mihail Moldovan, înv. pensionar)

„Îl aşteptam la oră cu nespusă plăcere, mărturiseşte Anghel Mangiurea, pentru că imaginea lui nu era asociată cu aceea a notei; şi apoi, pentru că expunerile lui ne ofereau bucurii intelectuale necunoscute până atunci; ne ridicam din cotidianul vieţii înguste de şcolar fără orizont şi fără experienţă de viaţă şi ne plimbam în lumea unor idei nebănuite (…) Îl ascultam vrăjiţi toată ora, mimându-i inconştient expresia feţei, trăindu-i sentimentele de care ne contaminam şi însoţindu-l, peste tot, cu recunoştinţă, în lumea prin care ne purta”.

„Îl văd parcă în faţa ochilor. Chipul său blajin, privire adânc pătrunzătoare. Intra în clasă senin, striga catalogul, verifica lucrările şi apoi începea lecţia. După ce termina o unitate metodică, se apropia de tablă, lua creta şi din câteva cuvinte şi linii îşi ilustra schema celor predate. Noi, viitorii luminători ai satelor, eram numai ochi şi urechi.

Odată, unui coleg, care a avut un necaz mare în familie, văzându-i caietul cu lucrarea nefăcută, i-a citit mai întâi durerea din suflet, apoi, fără să-l certe sau să-l noteze în catalog, l-a poftit să ia loc şi i-a spus pe un ton calm: În această viaţă ne vom izbi de foarte multe şi mari greutăţi şi necazuri. Acestea pot fi pur personale, familiale sau profesionale. Eu am însă o rugăminte: toate acestea lăsaţi-le, cu galoşii, la pragul uşii, iar în clasă intraţi cu fruntea sus, faţa senină, cu zâmbetul pe buze, cu dragostea în suflet” (Emil I. Duca).

„Dar, acţiunea cea mai curajoasă întreprinsă de Şcoala Normală de învăţători, prin Sandu Manoliu, în anii interbelici pe linie gospodărească, a fost împroprietărirea instituţiei cu pământ de cultură. Reeditând experienţa lui Pestalozzi de la Neuhof, s-a obţinut pentru şcoală 60 ha pământ agricol, în locul numit Valea Runcului, comuna Rebrişoara. Pământul, situat la 5 km de şcoală, era de o calitate mediocră, dar a servit scopului urmărit de Sandu Manoliu. Se înfăptuia, în primul rând, un deziderat pedagogic: educaţia prin muncă. Elevii aveau unde desfăşura activitatea de practică agricolă, prevăzută în programele şcolare. Pentru că, ştiut este că învăţătorul anilor de atunci trebuia să fie un priceput agronom, cu temeinice deprinderi gospodăreşti, pentru a putea îndruma agricultura satului şi, dacă era posibil, prin modelul propriei sale gospodării, să devină pentru săteni un fel de Popa Tanda. Majoritatea elevilor fiind copii de plugari de pe Valea Someşului şi fiind cu pricepere îndrumaţi de agronomul Ioan Filimon, au muncit cu plăcere şi rezultate foarte bune. În felul acesta, gospodăria economică, dispunând şi de 8 cai, 4 vaci, 30 porci, oi, capre etc., asigura elevilor o hrană cum puţine şcoli normale au fost în stare să o facă” (Pop Petru).

„Avea o voce blândă, caldă, cu infinite nuanţe de expresivitate. Expresivitatea vocii îi era însoţită de aceea a mimicii şi a gestului, încât, ascultându-l, îţi venea în minte versul lui Vlahuţă: „Ca-n basme-i a cuvântului putere…”.

Vorbea încet, molcom şi calm, fără ezitări, fără reveniri, dar cu dese sublinieri în glas, cu pauze semnificative, cu interogări şi exclamări, cu o incomparabilă putere de sugestie şi convingere.

Clopoţelul suna şi noi nu-l auzeam; profesorul îşi termina lecţia şi pleca – şi noi ne continuam vrăjiţi reveriile, nesfârşite variaţii pe tema lecţiei ascultate, până venea o altă oră…”. (Lazăr Zavaschi).

Un dascăl căruia foştii elevi îi adresează, post-mortem, astfel de cuvinte, n-a făcut degeaba umbră pământului.