Sandu Manoliu, directorul Şcolii Normale din Năsăud, în conştiinţa contemporanilor

Moldoveanul Sandu Manoliu a devenit năsăudean, aşa cum năsăudeanul Alexandru Husar a devenit ieşean, integrându-se ambii cu bune rezultate în noua ambianţă, prin preţuirea comorilor locale a celor două oraşe, o datorie ce a servit ca un îndemn atât pentru  intelectualii din Iaşi cât şi pentru cei din Năsăud.

Format la vestitul Liceu-Internat şi apoi la Universitatea din Iaşi, elev al unor dascăli ca: G. Ibrăileanu, I. Petrovici, D. Gusti sau I. Găvănescu, ce i-au orientat munca de înfăptuire în şcoală, a unei pedagogii româneşti, în spiritul şi conform cu aptitudinile, cerinţele şi nevoile specifice ale poporului român.

Şi-a luat licenţa ”cum laude” a Facultăţii de litere şi filosofie – specialitatea principală Filosofia şi secundar Româna, iar după capacitate a fost repartizat pe catedrele de filosofie, română şi istorie, la Liceul Naţional şi Liceul Internat  ”C. Negruzzi”, Şcoala Normală ”Vasile Lupu” şi Institutul Particular de Fete din Iaşi, unde a adus un aer nou,,o anume supleţe de spirit şi o largă deschidere  intelectuală.

După câţiva ani de practică  pedagogică în şcolile ieşene, datorită prestigiului şi faptelor sale de înaltă ţinută pedagogică şi ştiinţifică, a fost transferat în interesul învăţământului ca director la  Şcoala Normală din Năsăud, în Țara marilor noştri scriitori Coşbuc şi Rebreanu, în oraşul cu cei mai mulţi academicieni, unde era şi reşedinţa Regimentului II Grăniceresc.

Soseşte la Năsăud în septembrie 1924 şi preia direcţiunea acestei şcoli abia reînfiinţată, pe care o conduce timp de 5 ani, făcând din ea o şcoală model, înlocuindu-l pe Toma Bulat transferat şi el după un an, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Chişinău.

 Odată cu venirea sa, şcoala năsăudeană cunoaşte una din cele mai frumoase pagini consemnate în analele ei. Procesele verbale ale Comisiei de cenzori ale Adunării Generale a Comitetului Școlar, ca şi procesele verbale de inspecţie a şcolii, sunt unanime în constatările lor. Între elevi  domneşte un spirit sănătos de muncă de ordine, cu toate greutăţile începutului, şcoala şi-a luat în timpul din urmă un avânt îmbucurător. Cei peste 300 elevi normalişti în mare parte din Ţara Năsăudului şi împrejurimi - Maramureş şi Suceava, sunt pregătiţi cu mare grijă pentru marele rol social şi cultural ce au de îndeplinit în mijlocul poporului.

Condiţiile de învăţare şi cazare fiind precare a mobilizat toţi factorii în acţiunea de ridicare din temelii a unui local de şcoală cu internat. Într-un termen foarte scurt, de numai un an, a înălţat o şcoală nouă, şcoală ce înfrumuseţează şi azi oraşul de pe malul Someşului Mare. O mare minune s-a petrecut în istoria  învăţământului din Ardeal prin strădania profesorului coborât din Iaşi – Sandu Manoliu. Directorul şcolii năsăudene a avut o mare putere de convingere şi atragere a tuturor factorilor de decizie, a autorităţilor şi instituţiilor centrale şi locale întregind marea listă a binefăcătorilor, conducătorii instituţiilor şi autorităţilor, ingineri, ofiţeri, deputaţi, avocaţi, consilieri, inspectori, preoţi, părinţi şi gospodari ai locului, care au contribuit şi la înfiinţarea bibliotecii şcolare. Deci toţi factorii sociali şi educativi au susţinut cu drag acest vlăstar al culturii româneşti locale, cum scria el însuşi în  anuarul său valoros  ”Icoana unei şcoli dintr-un colţ de ţară românesc”.

Ridicarea unei şcoli într-un timp atât de scurt la Năsăud, e o operă colectivă, dar cel care i-a dat viaţă acestui obiectiv a fost  un singur om - Sandu Manoliu. El a fost factorul decisiv, care a pus în mişcare acest angrenaj, arcul care asigură unitatea şi forţa întregului mecanism.

Calităţile sale morale ca voinţa fermă, perseverenţa şi simţul răspunderii individuale, sentimentul datoriei şi grija pentru interesul general, întregesc în persoana lui UN PROFIL DE LEGENDĂ. În scurta sa viaţă, doar de 34 de ani, s-a remarcat ca un pedagog de excepţie, profesor ideal, pentru care catedra – prima bancă ce-o ocupa în faţa clasei – era un amvon, orele lui erau confesiuni, iar clasa era o familie, răspândea în juru-i un val de afecţiune şi admiraţie, iubit de elevi şi stimat de colegi. Propunea într-un fel un nou tip de dascăl, tot aşa precum un nou tip de director, care e în şcoala sa – prin consens general – un pater familias. Dar,în acelaşi timp, prin remarcabile calităţi personale, care-l fac un intelectual de tip nou, el depăşea în fond rolul şi atribuţiile unui obişnuit director de şcoală.

Tănărul profesor ieşean, a fost şi un scriitor talentat, artist de mare fineţe, dând strălucire ideilor şi cugetării sale, un remarcabil gânditor şi critic de profunzime. Era un bun orator, mânuia vraja cuvântului care pentru auditori cuvântul său era o sărbătoare a spiritului care i-au consacrat numele în memoria cetăţii, având perspectiva istorică şi intuiţia conexiunii dintre real şi ideal.

    Foştii săi elevi cât mai erau în viaţă îl vizitau pe Comoara Năsăudului ce împrăştie talanţii spre a-i risipi din răsputeri în slujba aceluiaşi gând – BINELE, dându-i seama de ceea ce au făcut în viaţă şi mai ales  singura lor dorinţă:

   ”Cobori la noi o clipă numai!”