Părintele Radu Liviu Roșu: Contracararea mișcării spre independență și codependență

Dacă un cuplu trece printr-o perioadă de lunecare periculoasă în sensul acelor de ceasornic, recomandăm următoarele patru etape:

Mai întîi, cuplul trebuie să se confrunte cu problema respectivă, adică să recunoască, atât fiecare faţă de el însuşi, cât şi faţă de partenerul său, că problema există. Chiar în cazurile mai puţin grave există o tendinţă discretă spre negare: „Acest lucru se întâmplă atunci când eşti căsătorit de aşa mult timp ca şi noi“; „Nu aştepţi acelaşi entuziasm ca atunci când te-ai căsătorit, nu?“; „Am evoluat fiecare. Sigur că nu mai suntem aşa apropiaţi“; „E în regulă. Aşa-i firesc.“

În al doilea rând, recomandăm trecerea în revistă a modului de folosire a timpului. Când, cum şi care au fost circumstanţele în care aceşti doi oameni au ajuns împreună? De ce nu îşi petrec timpul împreună? E mai bine ca trecerea în revistă să fie pusă pe hârtie, negru pe alb.

În al treilea rând – şi ideal – e ca acest pas nu numai să fie încredinţat hârtiei, ci să se desfăşoare în prezenţa unui martor, medic, preot sau prieten de încredere – cuplul trebuie să întocmească un nou legământ, să facă o nouă înţelegere, promisiune sau contract. Esenţa noului acord este de a petrece mai mult timp împreună şi de a crea mai multe puncte de convergenţă pentru a reduce distanţa care îi separă în prezent.

Această nouă promisiune poate lua orice formă care este eficientă în cazul cuplului respectiv şi poate varia în funcţie de cuplu. Pentru a pune în practică noul legământ, partenerii trebuie întotdeauna să reducă din consumul exterior de timp şi energie.

În al patrulea rând, încercăm să facem cumva pentru ca cei doi să-şi dea seama de acţiunile lor. Ce folos mai are a treia etapă, dacă ceea ce au hotărât se pierde în uitare ca atâtea alte bune intenţii. Aici poate fi extrem de utilă implicarea unei a treia persoane. Dacă partenerii continuă să răspundă de faptele lor în faţa unei persoane de încredere din afară, legământul va fi cu siguranţă păstrat.

La celălalt pol, un cuplu care alunecă în sensul invers acelor de ceasornic, adică spre creşterea dependenţei, are nevoie să fie orientat în direcţia opusă. Petrecându-şi mai mult timp împreună, problema lor se poate agrava, legătura dintre ei poate slăbi şi mai mult.

Pentru ei, se recomandă în primul rând (ca în cazul fiecărui cuplu) să admită existenţa unei probleme. Recunoaşterea faptului că s-a ajuns la dependenţă este un proces foarte dificil, în special atunci când dependenţa este inevitabilă, de pildă, în cazuri de boală cronică sau degenerativă. Dar acest lucru trebuie făcut.

Din nou, al doilea pas constă în trecerea în revistă, de data aceasta fiind vorba de o analiză a punctelor în care limitele sunt depăşite. Limitele sunt depăşite atunci când o persoană îşi asumă o falsă responsabilitate, inutilă sau exagerată. Ele sunt depăşite când unul dintre parteneri se agaţă excesiv de celălalt.

Ca să dăm un exemplu foarte simplu, o soţie care a suferit un atac cerebral poate avea nevoie de ajutorul soţului ei pentru a-şi trage pantofii în picioare. El îi pune pantofii. Dar atunci când îi pune şi ciorapii şi-i încheie ghetele – lucruri pe care le poate face şi singură – el ia asupra lui o sarcină care nu este necesară. Aceeaşi soţie poate depăşi limitele sunându-şi soţul la serviciu de patru sau de cinci ori pe zi ca să-i spună tot felul de nimicuri. Cheia succesului se află în restabilirea graniţelor, astfel ca dependenţa să nu se accentueze.

Etapele trei şi patru trebuie notate pe hârtie. În etapa a treia, fiecare partener stabileşte limitele pe care le consideră acceptabile (gradul de interacţiune personală pe care îl doreşte). Înţelegeţi că s-ar putea ca celălalt să nu le respecte, totuşi ele trebuie să fie stabilite.

Al patrulea pas este o listă cu lucrurile la care ambii sunt dispuşi să renunţe. În esenţă, e vorba de o declaraţie care sună cam aşa: „Declar aici toate lucrurile pe care le-am făcut pentru a-ţi facilita comportamentul sau a te ajuta şi la care sunt dispus să renunţ:... Astfel, voi renunţa să mă mai agăţ de tine. Iar acestea sunt lucrurile pe care sunt dispus să ţi le ofer: ...“

În al cincilea rând, rugăm fiecare partener să caute noi căi prin care să se ajute pe sine însuşi, să-şi întărească simţul răspunderii personale. Observaţi că nu vorbim numai despre persoana dependentă, ci de ambii parteneri. Acum, declaraţia sună în felul următor: „Acestea sunt căile prin care îmi voi asuma răspunderea pentru mine însumi, ca tu să nu poţi trece de graniţa pe care o stabilesc eu.“

În final, şi poate că etapa respectivă este cea mai importantă dintre toate, rugăm ambele persoane să-şi evalueze relaţia cu atenţie, în prezenţa unor observatori obiectivi din afară şi să ia în considerare activităţile normale pe care ele nu le desfăşoară împreună. Un bărbat care se simte prizonier în căsnicie, care are nevoie de spaţiu să respire, poate participa la şedinţele unui grup de terapie sau ale unui grup cu interese comune.

Poate să se implice mai mult în viaţa bisericii de care aparţine, să stabilească legături de prietenie cu alţi bărbaţi cu aceleaşi preocupări. În acest fel, el nu-şi încalcă legămintele căsniciei şi, dacă aceasta alunecă spre dependenţă / codependenţă, activităţile respective vor fi mişcări sănătoase spre un echilibru liniştitor şi profitabil.

Partenerul „dependent“ este de asemenea încurajat să-şi dezvolte interese exterioare căsniciei. Pasul acesta este la fel de important pentru partenerul dependentului, şi chiar mai mult.

Roata relaţiilor nu se limitează la căsnicie. Relaţiile dintre părinţi şi copiii lor adulţi, legătura dintre prieteni, poate chiar relaţiile la locul de muncă, biserică sau şcoală vor profita mult în urma unei examinări atente.

Un exerciţiu de acest fel este extrem de eficient când cuplul se află cam la punctul A sau B de pe roată, adică atunci când doar încep să alunece spre dependenţă / independenţă. În acel moment situaţia poate fi restabilită fără răsturnări majore.

Ce poţi spune despre tine? Dacă ai descoperit că ai simptome evidente de codependenţă din ce ai citit până aici, o simplă ajustare nu e de ajuns. Dacă, parcurgând cele de până acum, te-au făcut să te gândeşti la lucruri ce nu ştiai că zac în tine, un plasture aplicat peste simptomele de suprafaţă este, fără îndoială, cel mai rău lucru pe care ţi-l poţi face.

Înţelegerea înseamnă primul pas spre vindecare. Pentru a-l cita pe dr. Minirth, nu poţi împuşca raţe până nu răsare soarele. Înţelegerea mecanismelor relaţiei voastre şi o privire asupra realităţii maniilor, obsesiilor şi dependenţelor vor fi extraordinar de folositoare pe măsură ce vă ocupaţi de problemele voastre.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!