Poezia cântecului

Prof. dr. Dorel Cosma vine în faţa iubitorilor de literatură cu sufletul deschis, prin intermediul primului volum de versuri ce-l editează la Fundaţia Interart Triade din Timişoara. Într-o concepţie grafică deosebită, însoţit de un CD pe care sunt recitate cele mai frumoase poezii, cartea lui Dorel Cosma este o declaraţie de dragoste pentru literatură, un şirag de gânduri înaripate, păstrate ani de-a rândul în inima scriitorului, iar acum oferite ca într-o sărbătoare. „Poezia pe care o scrie Dorel Cosma nu se scrie în fiecare zi. Este o respirare şi are trebuinţă de timp, de acumulări, de multă înţelegere şi înţelepciune adresate stării de a fi”, spune în prefaţă poeta Elena M. Cîmpan. Volumul „Se naşte ceva” este însoţit de caricaturile semnate de Horia Blaga Negru, adevărate opere care întregesc frumuseţea cărţii. Nu mai puţin de 51 poezii ne prezintă viaţa întru lumină, cântecul speranţei, freamătul bucuriei, amintirile îmbrăcate în vers: „Iluzia, visul/ Te-mbracă în glorie/ Dar nu te menţin/ în decor”. Timpul capătă, în poezia lui Dorel Cosma, alte dimensiuni, trecând din faza de agonie, din cea a lucrului infinit în casa liniştii: „Timpul cască fericit/ mă ascund într-un poem/ Cu o senzaţie/ Ce aminteşte absenţa”.

Suntem într-o republică a vârtejului care „impune absurda tiranie a umbrei”, iar foşnetul ierbii dezmiardă lirismul impetuos: „În goana liniştii cereşti/ Fantoma aburită/ Transmite sms-uri/ Dinspre nori”. La un clic, fumul gloriei se risipeşte, iar ambiţioasele proiecte redevin ceea ce au fost „o roată închisă în cer”. Cotidianul este bine surprins de Dorel Cosma, iar zbuciumul devine pentru o clipă joc. Originile conturate în atelierul de creaţie nasc poezii: „E o cruce invizibilă/ Şi nu rezolvă golul existenţei/ Nu vindecă rana originii/ Roade rădăcinile/ Şi tu pluteşti/ În adevărul cotidian/ Simplu, eşti doar un om”. Amintirile sfidează timpul răsfoind poem cu poem, imaginile unei vieţi frumoase: „Din amintiri se iveşte/ O expresie pierdută – copilul/ În reflexia unui pahar de sticlă – adolescentul/ Nerăbdător să-ţi cunoşti destinul – maturul”.

Un vers al procreării lumii, elevat, încărcat de gânduri-flori, chipuri dragi, pe un drum al elogiului şi graţiei pentru plăcerea intelectului pur: „Flori multe de primăvară/ Încât nicio pasăre nu mi poate zbura”. Când „sufletul traversează/ liniştea albă/ a îngheţatului deşert” atunci „se naşte ceva/ pentru a învinge întunericul”. Adică, lumina lumii pătrunde dincolo de graniţa pământeană, aducând versuri dense care „plutesc peste sufletul/ frământat de/ conştiinţa singurătăţii/ Sunt visele din inima măduvii prăfuite”. Când timpul vorbeşte „parfumul florilor de câmp/ trimise spre lectură/ păstrează etern esenţa primăverii”. Avem de-a face cu o poezie matură, plămădită mulţi ani în atelierul de creaţie, într-un paradis al culorilor intacte, care acum explodează într-o feerie. O poezie în care clipa devine eternitate, noaptea face loc zilei, iar cortina este trasă pentru a urmări frumoasa reprezentaţie. Intraţi în casa poemului, sunteţi aşteptaţi cu masa întinsă şi cu bucuria omului care radiază a fericire.