Aripi de vers

Volumul „Aripi astrale”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, aduce în cele 94 de pagini o oază de stâmpărare cu apa vie a versurilor din pocalul aştrilor. „Un dor nemărginit”, după cum spune în postfaţă scriitoarea Jeniţa Naidin, care duce pe aripi de vânt prin cele 59 de poezii iubirea. În prefaţă profesorul Vasile Găurean declară: „Gheorghe Mizgan se aseamănă cu poeţii Romei prin spiritul enciclopedic”, adică un artist complex în zilele noastre.

„Când lacrima-ţi de smirnă picurând, / Pecetea dragostei ce ne atinge, / Pe rândurile scrise, suspinând, / Duioase clipe, inima mi-o frânge”, spune poetul plin de sentimentul dragostei, atins de raza blândă a singurătăţii, în aşteptarea gândului-„izvor de taine-n clipele dreptăţii”. O poezie însoţită de aripi, în care el este văzut „în armonie tainică zburând”, căutând vibraţiile Luminii, cu care să se unească în Eternitate.”

În rime, Mizgan desluşeşte originea Înţelepciunii, ducându-ne vers cu vers, spre dragostea lui Dumnezeu.

O poezie a artei fireşti, în care din căluşul palmei stângi răsar Psalmii, iar clepsidra trecerii marchează identitatea: „Astfel ne contopim cu Universul,/ Tu, eu, acum suntem lumină, / O amintire ne rămâne versul / Pe cer o oază într-o zi senină.”. Clopotul anunţă poezia luminii, iar primăvara trădează puntea anotimpurilor rămânând cu izul ei întru veşnicie. Poezia este o horă a sentimentelor, cu tristeţe şi melancolie, cu resemnare şi uitare, cu singurătate şi pace, cu dragoste şi armonie. O punte vie de lumină izvorăşte prin labirinturile literei, iar prin venele existenţei curge fluidul nesecatei idei: „Pe înălţimi, / Când plictisită de citadin / vei căuta / Priveliştile copilăriei tale, / Vei căuta s-atingi / Marea Cerului / cu creştetul şi privirea, / Întinde-ţi braţele şi mângâie zările. / Am să te umplu de seninătate, / Ducându-ţi tristeţea / Dincolo de zări.”

În căutarea eului meu poetul cerne clipa: „Clepsidra trecerii în noapte / Încet nisipul şi-l prelinge,/ mereu marcând trăiri şi fapte / În ritm cu timpul ce-l deplânge.” O poezie a frumuseţii, precum livada în floare,”mereu împodobită ca-n zi de sărbătoare”.

Îmi plac fiinţele cereşti ca oricărui muritor, iar prezenţa aripilor de îngeri aduce lumină în vers: „Îngeri îţi umplu gândul când visezi/

,/Atât de-aproape-i visul de real/ Încât luceferii-i atingi cu palma,/ E Dumnezeu prezent material,/ E haina Lui cu stelele de-a valma…”

O poezie rugăciune deosebit de frumoasă este următoarea: „Tu, Doamne, de-acolo din ceruri/ Aruncă-mi lumină în cale / Măcar cât să pot desluşi / Urma paşilor mei /…./Să mă desfăt de creaţiile Tale.”, în care wsunt evidenţiate cele mai sincere trăiri în relaţia cu divinitatea.

„Dincolo/ vreau să devin vântul care/ în clipe de disperare/ să-ţi învălui trupul/într-o boreală mângâiere;/ Şi dacă-ţi va fi frig,/ am să-ţi aduc/ din depărtări crâmpeie/ de brize mediteraneene/ cu care să te-nvălui,/ urmându-ţi paşii/ pe drumul terestru”, spune poetul râvnind la lumea păcii.

Poezia lui Mizgan este o lacrimă, într-un adânc mister, care se-ntruchipează-n stea, iar evantaiul de sentimente se răsfrâng în curcubeu dând cupolei poleirea şi zidirea.