Icoana poeziei

Cartea icoană se prezintă în faţa cititorilor, cu sufletul poetului deschis, întru vibraţia literei. „Icoana Eli” oglindeşte gândurile-rugăciune ale lui Virgil Şerbu Cisteianu. Cartea apărută la Editura Realitatea Românească ne poartă paşii în lumea divină: „ Îmi traduc dialectic lacrimile/ împreună cu icoana/ şi le las să curgă/ şiroaie cu stele”.

Toată cartea este dedicată Universului, icoana fiind mediator între Pământ şi Cer, între lună şi soare, între om şi îngeri: „Frumuseţea icoanei / e o dezertare subtilă pentru mine/ de la alte treburi lumeşti”. „ Cu zâmbetul dureros de bucurie”, icoana creşte precum „ un peisaj dintr-o vastă metaforă”.

Observăm la Cisteianu o filozofie existenţială, un jo0c al cuvintelor, ce răzbate dincolo de fiecare vers. Suntem pe ritmuri muzicale, pe un portativ prin care temperatura melodiei ne urcă spre absolut: „ Icoana devine în acest sens/ centrul metafizic/ de unde primesc/ substanţialitatea divină”. O poezie plină de pace, de vibraţii melancolice, de dragoste pentru aproapele: „ „ Mi-am fixat axa inimii în Icoană/ şi de atunci/ exprim numai liniştea în spaţiul meu”.

Poetul scrie despre spaţiul de dincolo de spaţiu, aducând revelaţie printre idei şi lumi. Povară grea, dar şi frumoasă: „ Trăiesc cu cerul pe umeri/ şi-i port stelele în spinare/ ţin pământul sub mine/. O lume fără spaţii, fără frică, în care timpul vine ca o biografie, spre aducerea liniştii: „ Prea mult am plâns în faţa Icoanei/ şi mă tem că o lacrimă de a mea/ dacă ar cădea pe iad/ l-ar transforma în veşnicie”. Ce este Icoana Eli ? Răspunde poetul: „ Imaculata/ plecată din pietatea/ unei lumi întregi/ care l-a făcut pe Io0sif/ soţul şi tatăl să tacă/ pentru gloria/ anotimpurilor viitoare”.

Repetarea cuvintelor dă tărie: „ Când văd lumină, mă gândesc la lumină/ pentru că lumină am luat”. Cartea se încheie tot într-o notă idilică: „ Ne vom întoarce unul la altul/ abia atunci materia din noi/ vrea să despice cerul/ să asculte muzica lăuntrică”. Icoana aduce vindecarea, aduce clipa neatinsă de trufie, aduce liniştea ocrotitoare de sub aripile îngerului. O poezie a marilor semne ale credinţei în apartenenţa la viaţă.