Rădăcini împrumutate – o carte a realităţii cotidiene

Cercetările de lungă durată efectuate de Menuţ Maximinian în Ţinutul Odorheiului dovedesc că avem români străini în propria ţară. Cultura este gestionată de majoritari, chiar dacă liderii lor se scaldă într-o adâncă mediocritate.

Majoritarii, sub ochii politicienilor înlesnesc asuprirea morală şi culturală a românilor minoritari. Oare preşedintele ţării, guvernanţii care au vizitat zona, fiind încântaţi de înalta primire şi peisajele încântătoare, ce concluzii au tras?

Situaţia nu s-a schimbat cu nimic. Gulaşul ce l-au servit şi l-au apreciat nu a dus la o armonie vizibilă. Românii din Odorhei, o comunitate aproape distrusă, sunt din ce în ce mai puţin toleraţi.

Toată lumea speră într-o legislaţie cu o administraţie de tip european, de tip civilizat. Pe de altă parte, românii de aici au căutat să se salveze singuri printr-o imigraţie puternică.

Numărul românilor de aici a scăzut alarmant şi forţa de lucru a plecat în lume. Pe politicienii noştri nu îi interesează acest aspect pe termen lung.

Autorul cărţii este optimist pentru că istoria se mişcă. Chiar Uniunea Europeană e un uriaş cu picioare de lut care gestionează destul de greu ţările mici, iar dezvoltarea economică în aceste ţări se face cu paşi mărunţi. Politicienii se sfâşie între ei pentru ciolan în detrimentul naţiunii. Vestul Europei ar trebui să plece capul în faţa României pentru câţi martiri a dat de-a lungul istoriei.

Menuţ, în paginile cărţii „Rădăcini împrumutate” dă unele repere privind dragostea de ţară, de limbă şi obiceiuri, ca sentimente nobile, normale şi fireşti, cu idei de identitate şi familie, sentimente înnăscute în fiecare dintre noi şi nimeni nu le poate bloca sau anula.

Românii, oriunde trăiesc, ştiu să se adapteze chiar dacă schimbă jugul de lemn al turcilor cu acel fier al habsburgilor, lucru petrecut în răbdătoarea noastră Transilvanie.

Dezrădăcinarea în Ţinutul Odorheiului este atât de maghiară încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte, aşa cum spune Orban Balazs.

Avem atâtea modele de bună convieţuire, ca de exemplu în Dobrogea, unde trăiesc 13-14 minorităţi şi nu se înţeapă. La noi în judeţ, Janos şi Ion se înţeleg de minune şi nu trebuie să intervină nimeni cu o lege nouă după care cei doi să convieţuiască. Trebuie să ne respectăm reciproc pentru că libertatea celuilalt îmi certifică libertatea mea, aşa cum spunea părintele Stăniloaie.

Să fim foarte bine înfipţi în tradiţia străbună, altfel nu avem puterea să ne afirmăm identitatea, aşa cum spune Puiu Pavel. Să avem credinţă, să frecventăm Sf. Biserică pentru că ea a jucat un mare rol în menţinerea vie a spiritului românesc. Biserica a generat şi a coagulat în jurul său o intensă viaţă comunitară.

Cartea lui Menuţ, a opta la număr, este legată prin perene fibre de viaţă românilor din Odorhei, o carte-document, deosebit de eficientă pentru liniştea noastră, prin care comunică cu adevărul, cu dorinţa de a păstra neştirbită apartenenţa la neam.

Menuţ dovedeşte şi de data aceasta multă pasiune şi înalt profesionalism, care ştie să dea viaţă evenimentelor şi să menţină cititorul la cote înalte de efervescenţă spirituală.

Scrierile diuganului Menuţ ne impun respect şi consideraţie, ne aduc în prim plan un om cult, echilibrat şi complex, ce asigură cititorilor libertatea gândirii şi mulţumirii de sine.

Am o mare admiraţie faţă de autorul cărţii, deoarece păstrează cu discreţie dorul de tradiţiile româneşti din Harghita şi Covasna, unde sunt români de mare calitate, citaţi în paginile cărţii ce-şi păstrează ţinuta şi demnitatea românească, singura şansă de izbăvire şi să ştim că numai împreună, prin unitate de credinţă vom reuşi să facem ceva trainic şi să fim stăpâni la noi acasă, rugându-ne să dea Bunul Dumnezeu să nu ne pierdem expresia ACASĂ, respectând cuvintele Mântuitorului:

„Lege nouă vă dau eu vouă, să vă iubiţi între voi aşa cum vă iubiţi pe voi înşivă, ci vă cer să vă iubiţi aşa cum v-am iubit eu”.

Fiecare român din această parte a ţării, fiecare român adevărat, este o cărămidă pentru România de mâine, iar autorul devine din ce în ce mai convingător în redarea evenimentelor şi cât mai autentic în exprimare, iar faptele relatate primesc în dar o reprezentare a realităţii, a adevărului, deoarece, aşa cum spunea Eminescu: „adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul, aşa cum spiritualitatea poporului se oglindeşte în limbă.

Autorul redă în paginile cărţii felul de a fi al românilor de aici, cu trăsăturile specifice caracteristice poporului român, prin ocupaţii casnice şi păstoreşti, prin costumaţie şi manifestarea geniului nostru popular, cu simţământul adânc pentru frumuseţile naturii, cântecele, poveştile şi legendele care pe zi ce trece slăbesc din intensitate. E un mare păcat.

Menuţ, prin această carte ne aduce la lumină adevărul, deoarece lucrurile omeneşti trebuie să le cunoşti pentru a le iubi, iar pe cele divine trebuie să le iubeşti pentru a le cunoaşte (Blaise Pascal).