Rădăcini Împrumutate

Constatăm în ultima vreme că puţini jurnalişti şi oameni de cultură mai abordeză subiecte care vorbesc despre destinul tragic al neamului românesc în trecut şi prezent. Recent tânărul jurnalist şi scriitor de pe melegurile Năsăudului, Menuţ Maximinian, a abordat un subiect delicat din istoria trecută şi prezentă a românilor din Odorheiu Secuiesc, care trăiesc drama de a fi minoritari în propria ţară şi de a fi supuşi unui intens proces de deznaţionalizare. Cartea de faţă s-a născut în mintea şi inima tânărului jurnalist bistriţean Menuţ Maximinian în momentul în care se documenta pentru cartea sa „Chip de înger” (Bistriţa, 2008), în care prezenta situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie la Odorheiu Secuiesc, precum şi situaţia aşezământului Sfântul Iosif din aceiaşi localitate.

Prin această carte autorul aduce în discuţie o problematică evitată de multe ori de către clasa politică românească: situaţia dramatică a comunităţii românilor din Harghita şi Covasna, minoritară în acea zonă, supusă unui proces de deznaţionalizare, chiar de „purificare etnică” în opinia autorului. Menuţ Maximinian sesizează faptul că autorităţile politice româneşti, din oportunism politic, aflate de 20 de ani în cârdăşie cu UDMR, sunt nepăsătoare faţă de drama românilor din această zonă a Transilvaniei. Jurnalistul bistriţean atrage atenţia asupra pericolului agresiunii minorităţii naţionale devenită majoritară la nivel local, asupra majorităţii transformată în minoritate locală. Autorul deplânge în demersul său jurnalistic-istoriografic, diferenţa între minoritatea maghiară din România şi minoritatea românească din Harghita şi Covasna. Deşi în România maghiarii sunt minoritari aceştia sunt bine protejaţi de autorităţile româneşti cu tot felul de legi şi proiecte speciale, maghiarii având şcoli în limba maghiară, facultăţi, ziare, radio, televiziune etc, în vreme ce românii minoritari în această zonă nu au nici un drept. Nu întâmplător volumul se deschide cu un capitol intitulat „Străin în propria ţară”.

La început autorul prezintă Zona Odorhei, situaţia administrativă, configuraţia etnică şi confesională, conform recensământului din 1930, precum şi Municipiul Odorheiu-Secuiesc. Autorul face o incursiune în istoria acestui oraş precum şi a întregii Transilvanii din vremea dacilor până în prezent. Sunt prezentate argumentele istorice care dovedesc continuitatea românilor pe aceste meleaguri, precum şi asupra greutăţilor şi vicisitudinilor istorice pe care le-au avut de înfruntat românii în istorie până în vremea noastră. Autorul accentuează lupta sau ofensiva îndreptată de autorităţile maghiare ale timpului împotriva şcolii româneşti mai ales în vremea lui Apponyi (1907). Se atrage atenţia că situaţia românilor s-a înrăutăţit odată cu aşezarea secuilor în secolul al XII-lea citând în acest sens pe istoricul P.P. Panaitescu. Sunt prezentate toate încercările prin care au trecut românii din această zonă în decursul veacurilor. Un moment dramatic din viaţa comunităţii româneşti din Odorheiu-Secuiesc a fost decembrie 1989 când comunitatea românească a fost supusă ameninţărilor de tot felul. Autorul evocă faptul că se agăţau în copaci pancarte la adresa românilor de genul: „Veţi vedea ce veţi păţi la noapte”. Era o aluzie la masacrele săvârşite de trupele hortyste maghiare la Ip şi Trăznea. În acea vreme de decembrie 1989 s-au incendiat depozite şi anumite fabrici. Preotul ortodox Nicolae Călugăru din Odorheiu-Secuiesc a fost ameninţat cu moartea şi i s-au spart geamurile de la casa parohială, fiind necesară intervenţia soldaţilor pentru ca lucrurile să nu degenereze. Autorul aminteşte şi de asasinarea şefului Securităţii locale, Dumitru Coman, care a fost maltratat şi apoi spânzurat în centrul oraşului. Autorul prezintă şi drama călugăriţelor greco-catolice a ordinului „Inimii Neprihănite” care administrau orfelinatul din localitate, şi care la scurt timp după 1990 au fost silite să părăsească acest aşezământ de caritate pentru faptul că aparţin naţiunii române. Urmele şovinismului maghiar din această parte a ţării sunt cuprinse în cuvântul lui Orban Balazs (secolul XIX) care afirma că: „Ţinutul Odorheiului este atât de maghiar, încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte”.

Într-un alt capitol intitulat „Dezrădăcinarea”, Menuţ Maximinian prezintă aspecte istorice în ce priveşte naţiunea maghiară şi evoluţia ei în timp. Este prezentată venirea şi stabilirea ungurilor în Câmpia Panonică şi ocuparea treptată a Transilvaniei de către aceştia, precum şi creştinarea lor în ritul ortodox (bizantin). Autorul arată etapele cuceririi Transilvaniei de către unguri arătând că prezenţa românilor în Transilvania a fost în mod continuu constantă, iar ponderea lor numerică - în comparaţie cu celelalte etnii - a fost neîntrerupt recunoscută. După ce se aminteşte de aşezarea saşilor în Transilvania (secolul XII), autorul prezintă şi situaţia religioasă a românilor din această zonă şi lupta dusă de aceştia în vederea păstrării ortodoxiei în faţa prozelitismului catolic, calvin şi greco-catolic. Toţi aceştia urmăreau să-i rupă pe românii ortodocşi din Transilvania de legăturile lor cu românii din Muntenia şi Moldova. Autorul arată că toate încercările de a-i rupe pe români de Biserica Ortodoxă au fost sortite eşecului, doar unii dintre români acceptând unirea cu Biserica Romei din considerentul de a se bucura de privilegiile naţiunilor recepte.

În capitolul Icoana Biruinţei Menuţ Maximinian scoate în evidenţă rolul jucat de Biserică în menţinerea vie a spiritului românesc, Biserica generând şi coagulând în jurul ei o intensă viaţă comunitară, în ciuda ofensivei de maghiarizare declanşată de autorităţile locale maghiare împotriva românilor în decursul timpului. Tânărul jurnalist menţionează faptul că în mai multe localităţi cu localitate mixtă românii ortodocşi au fost trecuţi cu forţa la confesiunile maghiare. Autorităţile maghiare locale au mers până acolo încât au dispus ca în şcolile confesionale ortodoxe şi greco-catolice până şi religia să fie predată în limba maghiară. Autorul prezintă cronologic, începând cu secolul al XIX-lea, încercările de maghiarizare la care au fost supuşi românii din această parte a Transilvaniei. Autorul reţine şi câteva aspecte negative din viaţa şi istoria românilor din fostele scaune româneşti, de care se fac vinovaţi românii înşişi: folosirea prioritară a rezistenţei pasive, cedările şi compromisurile făcute pentru păstrarea unor privilegii, lipsa unor răspunsuri adecvate la provocările specifice fiecărei etape istorice, disensiunile dintre Biserica Ortodoxă şi cea greco-catolică, deficienţe în organizarea comunitară etc.

Tânărul jurnalist Menuţ Maximinian arată că viaţa românilor din secuime a fost marcată pe toată perioada interbelică de persoana mitropolitului Nicolae Bălan (1888-1955), originar din Blăjenii de Jos (Bistriţa-Năsăud), care va face mai multe vizite pastorale în zona secuizată. Mitropolitul Nicolae Bălan a făcut prima vizită în secuime în 1921, vizitând toate parohiile, încurajându-i pe preoţi şi credincioşi prin cuvinte ziditoare. Autorul prezintă şi activitatea preotului Liviu-Galaction Munteanu care în timpul prigoanei hortyste a rămas sub ocupaţie maghiară înfruntând alături de românii rămaşi urgiile hortyştilor maghiari. Drama preotului Liviu-Galaction Munteanu va continua sub comunism când a fost aruncat în temniţă şi supus la mari privaţiuni. Este prezentată apoi misiunea episcopului de astăzi din Harghita şi Covasna, în persoana Preasfinţitului Ioan Selejan, căruia îi revine misiunea de a-şi desfăşura activitatea într-o zonă în care etnicii maghiari sunt în proporţie de 80%. Cu toate acestea episcopul Ioan Selejan reuşeşte să adune la un loc pe români atât din punct de vedere religios, cultural şi civic. Este prezentată apoi viaţa religioasă a românilor din bazinul Odorhei.

Într-un alt capitol intitulat „Puterea Slovei” autorul prezintă istoria învăţământului românesc din această zonă care merge pe acelaşi făgaş cu cel al bisericilor româneşti. Autorul arată că în tinda modestelor lăcaşuri de cult sau în locuinţele dascălilor bisericeşti şi a preoţilor, au fiinţat cele mai vechi şcoli româneşti confesionale atestate documentar. Tradiţia pedagocică şi a frecventării de către români a şcolilor din Odorhei este atestată încă din secolele XVII-XVIII. Biserica va veni în ajutorul şcolilor secuieşti din secuime. Astfel pentru salvarea sentimentului naţional şi a limbii române, sinodul mitropolitan de la Sibiu a acordat în 1875 un ajutor de 3000 de florini şcolilor din secuime. Conform rânduielilor şaguniene protopopii ortodocşi erau şi inspectori şcolari iar preoţii îndeplineau şi funcţia de directori ai şcolilor confesionale. Un rol însemnat în perfecţionarea procesului de învăţământ l-au avut conferinţele învăţătoreşti desfăşurate anual.

Printre altele autorul menţionează faptul că anii Dictatului de la Viena (1940-1944) au fost cei mai negri pentru învăţământul românesc din perioada convieţuirii de secole româno-secuieşti/maghiare. În perioada 1940-1944 şcolile şi secţiile în limba română au fost desfiinţate şi învăţătorii alungaţi. Revenirea la normalitate s-a făcut cu mare greutate îndeosebi în perioada Regiunii Autonome Maghiare. O îmbunătăţire a situaţiei pentru învăţământul în limba română în această zonă s-a petrecut după reorganizarea administrativă din anul 1968. Autorul constată că o nouă lovitură a primit învăţământul românesc din secuime după decembrie 1989. După 1990 şcolile au fost separate pe criterii etnice şi copiii români au fost alungaţi din unele şcoli în plin proces de învăţământ, cum a fost cazul în Odorheiu Secuiesc când profesorii români au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei. Jurnalistul Menuţ Maximinian arată că după evenimentele din decembrie 1989 la presiunea unor lideri maghiari locali, s-a produs la Odorhei scoaterea forţată a secţiilor române din şcolile şi liceele din oraş iar secţiile rămase s-au organizat în şcoală de sine stătătoare, sub denumirea Liceul Teoretic Marin Preda. Autorul dezvăluie comunicatul Primăriei din Odorheiu Secuiesc din 4 aprilie 1990 pe care autorul îl consideră „de expresie fascistoidă”. În acest comunicat se afirmă: „prezenţa claselor româneşti în Odorheiu Secuiesc dăunează procesului instructiv-educativ în limba maternă maghiară”. De asemenea, autorul remarcă faptul că şcolile maghiare sunt aşezate în centrul Odorheiului în vreme ce şcoala românească a fost izgonită între bălării pe un deal. Autorul evocă cu tristeţe în suflet şi mâhnire situaţia dezastruoasă a şcolii româneşti din Odorheiu Secuiesc încât cele revelate de autor te fac să te întrebi dacă cele descrise în carte sunt din prezent sau din perioada hortystă a Transilvaniei.

Tot în acest capitol este descrisă drama orfelinatului „Sfântul Iosif” din Odorheiu Secuiesc care a fost ridicat în anul 1996 cu sprijinul unei fundaţii elveţiene şi este deservit de călugăriţele greco-catolice ale ordinului „Inimi Neprihănite”. Acest orfelinat adăposteşte peste 100 de copii orfani sau proveniţi din familii foarte sărace. Măicuţele au fost scoase cu forţa din acest aşezământ de câţiva reprezentanţi ai maghiarimii supăraţi de prezenţa acestui aşezământ care adăposteşte copii români, romi, dar şi maghiari. Cei care stau în spatele acestor acţiuni huliganice sunt reprezentanţii autorităţilor locale din Odorheiu Secuiesc care fac tot posibilul să distrugă acest aşezământ. Autorul descrie cu lux de amănunte numeroasele şicane la care au fost supuse călugăriţele greco-catolice din partea autorităţilor locale din Odorheiu Secuiesc. Este de neînţeles pasivitatea clasei politice româneşti dar şi atitudinea Bisericii greco-catolice care nu protestează împotriva acestor agresiuni venite din partea maghiarimii, spre deosebire de plângerile făcute împotriva Bisericii Ortodoxe Române cum că Biserica greco-catolică este supusă „epurării cultural-religioase” de către românii ortodocşi.

În alte capitole ale cărţii jurnalistul Menuţ Maximinian prezintă viaţa culturală şi naţională a românilor din acest spaţiu al Transilvaniei, consemnând faptul că în perioada interbelică în această zonă apăreau 25 de publicaţii (10 în limba română, 13 în limba maghiară şi 2 bilingve). Autorul consemnează faptul că Dictatul de la Viena a dus la încetarea bruscă a apariţiei tuturor ziarelor şi revistelor româneşti, odată cu expulzarea redactorilor şi ziariştilor români din această zonă. Autorul prezintă şi situaţia publicaţiilor în timpul perioadei comuniste şi după decembrie 1989. Menuţ Maximinian prezintă şi istoria interferenţelor etno-culturale româno-maghiare şi evoluţia acestora, arătând că românii şi maghiarii din această zonă convieţuind cu saşii au preluat de la aceştia unele obiceiuri, practici familiale, tehnici privind gospodăria agricolă etc. Autorul vorbeşte şi despre obsesia segregaţionismului în mentalitatea maghiară care are ca punct de plecare situaţia dintre anii 1952-1968 când în zonă a existat Regiunea Autonomă Maghiară. Autorul reţine în paginile cărţii şi elementele cele mai ofensatoare pentru populaţia românească din această zonă cum ar fi: arborarea ostentativă a drapelului şi intonarea imnului secuilor.

Tânărul şi entuziastul jurnalist bistriţean arată că, din păcate, despre procesul maghiarizării românilor din secuime nu se poate vorbi doar la timpul trecut. El arată că după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei situaţia românilor din această zonă s-a ameliorat, dar lucrurile sunt încă departe de a fi rezolvate. Autorul evidenţiază faptul că în România cei mai nefericiţi minoritari sunt românii care sunt trataţi la mâna a doua, minoritari în propria ţară, înspăimântaţi de perspectiva unui viitor în care vor trebui să-şi părăsească casele şi să plece abandonaţi cu totul de politicienii de la Bucureşti. Autorul arată şi faptul că preoţii din bisericile româneşti au fost alungaţi din această zonă, copiii românilor fiind izgoniţi din şcoli iar profesorii alungaţi. Autorul arată că dacă la nivel naţional maghiarii sunt o minoritate care-şi cere cu vehemenţă „drepturile”, în această zonă a ţării ei sunt o majoritate dură care nu e dispusă să ofere altora ceea ce cere pentru ea însăşi. Jurnalistul bistriţean precizează faptul că într-o Europă în care cuvântul de ordine este „multiculturalism”, românii din secuime sunt supuşi celei mai crâncene opresiuni pe baze etnice, la fel ca în Timoc şi Ucraina, dar cu atât mai tragică este situaţia lor cu cât această situaţie se petrece în propria lor ţară.

Un alt capitol al cărţii care merită evidenţiat este cel intitulat „Meşteşuguri care mor” în care sunt prezentate ocupaţiile locuitorilor din această zonă şi meşteşugurile care se pierd încet dar sigur prin dispariţia generaţiilor bătrâne. Obiceiuri şi ocupaţii precum meliţatul, torsul, depănatul, fiertul firelor de in şi cânepă, urzitul, meşteşugul olăritului etc., se numără printre meşteşugurile care caracterizează această zonă şi sunt pe cale de dispariţie. Sunt prezentate şi unele tradiţii care n-au dispărut cum ar fi: colindul românesc, tradiţiile legate de nuntă (gătitul miresei), obiceiul primirii oaspeţilor etc.

Ultimul capitol al cărţii „Poveşti care dor” conchide drama românilor din secuime, bazându-se pe mărturiile realizatorului TV Răzvan Butnaru din care reiese că românii din această zonă şi-au pierdut limba maternă şi identitatea. În finalul volumului autorul deplânge, la fel ca altădată Octavian Goga, cu tristeţe în suflet, starea neamului românesc din acest colţ al Transilvaniei: „Asistăm neputincioşi la dezrădăcinarea noastră în propria ţară. O poveste halucinantă, la care asistăm fără a spune nimic. Pentru că autorităţile tac, iar cei care vorbesc nu se aud, parcă ar fi în deşert. După secole de românism asistăm la dispariţia acestuia. Plânge istoria, plâng Carpaţii, Mureşul, Târnavele şi Oltul. Am fost prea buni cu străinul care a cerut adăpost şi acum noi suntem cei care avem de suferit. Dispare sămânţa lui Traian şi Decebal, dispare o lume. Pe care n-o mai putem întoarce.”

Cartea jurnalistului bistriţean Menuţ Maximinian este provocatoare şi plină de învăţăminte pentru orice cetăţean al spaţiului românesc şi european. Nu întâmplător cartea s-a bucurat de la apariţie până în prezent de mai multe premii: premiul de excelenţă la Festivalul „Romulus Guga”, realizat de USR Mureş; premiul românilor din Spania acordat de Asociaţia „Casa Românească din Catalunia”; premiul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud; premiul Asociaţiei „Pro Apărarea Drepturilor Omului”.

Preot Ion Alexandru MIZGAN