Rădăcini împrumutate, cartea de succes a lui Menuţ Maximinian

Sala mare a Cercului Militar Bistriţa a devenit neîncăpătoare, pentru cei care au dorit să participe la un nou eveniment editorial produs de tânărul şi talentatul jurnalist – scriitor, Menuţ Maximinian, care şi-a lansat cea de a şaptea carte. Apărută recent, la editura bistriţeană Karuna, noua carte, intitulată „Rădăcini împrumutate”, a fost lansată în cadrul Săptămânii Solidarităţii şi Toleranţei, şi a avut parte de o largă participare la discuţii, a multor invitaţi, atât din ţară cât şi din afara graniţelor ei. Organizarea şi deschiderea oficială a aparţinut gazdelor, prin col.rez. Florentin Archiudean, şeful Cercului Militar, alături de Doina Orza - preşedintele organizaţiei PROADO Bistriţa.

Au vorbit despre carte şi despre rădăcinile tradiţionale, solidaritate şi toleranţă, protopopul Alexandru Vidican-„Menuţ este un creştin adevărat hărăzit de Dumnezeu cu talent”-, preotul Puiu Pavel de la Odorheiu Secuiesc-„scriitorul bistriţean ne-a făcut cea mai mare bucurie prin curajul lui de a scrie prima carte despre durerile noastre”, prof. Ştefan Nuţ, directorul adjunct al Liceul românesc “Marin Preda” din Odorheiu Secuiesc-„ prietenul Menuţ scrie pentru noi istorie cu un talent desăvârşit”, dr. Dorel Cosma-" o carte frumoasă, o cărămidă la temelia românismului", Doina Macarie, prof. Colegiul Naţional “Andrei Mureşanu”-„ colegul Menuţ Maximinian străluceşte prin fiecare paragraf din carte”, Florin Bojor, preşedintele Centrului cultural Casa Românească, din Spania, care a vorbit despre românii din străinătate, scriitorul Ioan Moise –„prin acest volum Menuţ îşi arată maturitatea scriitoricească” şi prof. Vasile V. Filip, doctor în etnologie-„Menuţ Maximinian aduce în atenţia noastră un studiu adevărat, tulburător, scris cu talent”.

Cu ocazia lansării cărţii, Menuţ Maximinian a primit diplomă de excelenţă din partea Casei Româneşti din Catalunia- Centrul Cultural Român Barcelona pentru promovarea legăturilor culturale şi sociale intre românii din Catalunia şi cei de acasă şi pentru creaţie literară.

"M-am bucurat că a fost foarte multă lume alături de mine, ceea ce inseamnă că am mulţi prieteni. Au fost foarte multe emoţii mai ales din partea oaspeţilor de la Odorhei, care au spus că nu au mai fost la o asemenea festivitate. Mă bucur că am fost bine primit. Lucrez la acest studiu de 3 ani, cu teren mult in Bazinul Odorhei, unde mi-am petrecut sâmbetele şi duminicile. Am studiat 160 de cărţi pentru a fi bine informat. Cartea a fost foarte bine primita de cei de acolo şi avem programată o lansare in Odorheiu Secuiesc în luna decembrie. Nu poti avea o satisfactie mai mare decât aceea de a vedea că oamenii sunt alături de tine. Si că românii din Odorhei iţi mulţumesc că ai avut curajul să scrii despre lucruri care dor" , a spus autorul.

Evenimentul a fost o adevărată sărbătoare spirituală, bogat reprezentată prin nivelul elevat al discuţiilor cât şi a momentelor artistice aduse în scenă de Grupul Doiniţa, condus de Cornelia Ardelean, marea doamnă a cântecului românesc, Tudorica Brumă, interpretă de folclor stabilită în Spania şi Lenuţa Purja, fondatoare a Ansamblului „Românaşul” din Madrid, care a doinit Mioriţa în spaniolă. Programul artistic a fost o avanpremieră a sărbătorilor tradiţionale de iarnă, incluzând un cald concert de colinde la care a participat întreaga asistenţă.

Cartea lui Menuţ Maximinian pătrunde, cu ochiul viu al jurnalistului de investigaţie istorică, completat de talentul scriitorului, în labirintul fierbinte al spinoasei probleme naţionale existente la Odorheiu Secuiesc, acolo unde românii sunt minoritari, tocmai în inima României. Printre cei veniţi la această deosebită lansare, a unei îndrăzneţe şi reuşite cărţi document, au impresionat, adânc, cei din diasporă şi mai ales minoritarii din propria ţară, a căror trăire a momentului se poate concluziona prin excelenta metaforă a prof. Ştefan Nuţ, directorul adjunct al Liceul românesc “Marin Preda” din Odorheiu Secuiesc: „Mă bucur că sunt astăzi aici, printre atât de mulţi români, pe care îi pot îmbrăţişa, măcar cu privirea”, completată de lacrimile părintelui Puiu Pavel.

Lansarea „Rădăciilor împrumutate” a fost o adevărată sărbătoare, în spiritul solidarităţii şi toleranţei, iar cartea lui Menuţ Maximinian va depăşi graniţele ţării şi va pute fi citită de toţi acei care trăiesc şi simt româneşte. Menuţ Maximinian a arătat încă odată că este foarte iubit, fiind scriitorul care reuşeşte să umple sălile de spectacol la lansările lui. Astăzi, de la ora 17.00 pe AS TV va fi difuzată o emisiune despre carte gândită de directorul Cristian Berari.

Pe cărarea dulce-amară,

Limba noastră o să piară!...

De curând am avut plăcerea să citesc cartea, nou lansată, a lui Menuţ Maximinian, intitulată „Rădăcini împrumutate”. Consider că, în afara faptului că ziaristul şi scriitorul Menuţ Maximinian şi-a dovedit calităţile de etnolog, cu credinţă şi ajutorul lui Dumnezeu ne-a demonstrat că este un adevărat român patriot. Nu doresc să împărtăşească soarta lui Grigore Vieru, dar dacă noi, românii, nu ne vom uni, vom fi străini în ţara noastră. Aflu din carte că mai multe guverne au fost informate de situaţia iscată în Transilvania, mai precis la Odorheiul Secuiesc şi cu toate acestea nimeni nu face nimic, nu se iau măsuri, iar cei puţini care dau dovadă de curaj, nu reuşesc să îndepărteze „spinii nelegiuirilor”.

Menuţ Maximinian face cercetări în zonă profund documentate, ajutat de românii din acea parte a ţării, care vorbesc şi limba maghiară. Am plâns la lansarea cărţii de acelaşi autor, intitulată „Chip de înger” şi am plâns a doua oară lecturând cartea-document „Rădăcini împrumutate”. Nu este posibil să renunţa la tradiţii, obiceiuri şi limbă!

Noi, românii, am fost şi suntem toleranţi, binevoitori şi ne dăm pâinea de la gură musafirilor, este inadmisibil ca cei ce au venit şi trăit împreună cu poporul nostru şapte veacuri, au format legături şi „osmoze” etno-lingvistice. Există o sumedenie de documente istorice care atestă originea etnică a autohtonilor, relevate de Nicolae Iorga şi Sabin Opreanu. Un bun cunoscător al realităţilor din „secuime”, protopopul Aurel Nistor, sublinia diferenţa dintre „atitudinea neînţelegătoare şi duşmănoasă a cărturarilor secui faţă de Biserica Ortodoxă şi cea „adânc înţelegătoare şi plină de încredere a sătenilor simpli din satele secuieşti faţă de credinţa şi cultul ortodox şi harul ce se revarsă asupra sufletelor prin rugăciuni…”.

Nicolae Iorga spunea, la rându-i, că „populaţia secuiască este harnică şi organizată şi cine se apropie de lege şi autoritate cinstit, cu simţul dreptăţii şi al corectitudinii, îşi câştigă repede simpatia românilor. Încă din sec. XV, în urma Răscoalei de la Bobâlna, conştienţi de superioritatea românilor, predicatorii noilor confesiuni au încercat, prin toate mijloacele, să-i despartă de biserica ortodoxă. Au fost încercări nereuşite de cooptare a preoţilor români şi într-o epistolă a Superintendentului Calvin Gelegi Katona Istvan, din 24 sept. 1640, scrie principelui Gheorghe Rakoczy I că „nu găseşte între preoţii români nici unul care să poată fi înduplecat a-şi schimba credinţa strămoşească…”.

După anul 1700, românii s-au văzut împărţiţi în două tabere confesionale – ortodocşi şi uniţi (greco-catolici).

Nu trebuie uitat că vechea Mitropolie Ortodoxă a fost desfiinţată şi neamul românesc a fost ţinut, timp de 100 de ani, fără organizare bisericească. Totuşi, ortodoxismul şi-a menţinut fiinţa şi au continuat lupta pentru eliberarea naţională şi propăşirea culturală a românilor.

Statisticile demografice din Transilvania sunt, de fapt, conscrieri ale populaţiei şi reflectă numărul majoritar al românilor, dar scopul final al recensămintelor este acela că în documentele maghiarizate numărul românilor să fie din ce în ce mai mic.

Deznaţionalizarea este un proces istoric care atentează la limbă, cultură, religie şi ajungi să fii străin în ţara ta! Dezinteresul ori lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii pe cale „paşnică” ori mai puţin paşnică, prin măsuri legislative ori violente, fac ca acest proces complex să ducă în timp la renunţarea propriei limbi, limba română care este introdusă în învăţământul primar doar ca opţional, limbă străină. Nu este drept şi moral ca acest lucru să se întâmple! Este de-a dreptul tulburător faptul că unii locuitori ai zonei nici nu mai înţeleg limba română. Biserica românească, veche din Odorhei, „a fost o ruină” până acum doi ani. Părintele ortodox de acolo ne spune că nu are nimic cu maghiarii, ba unii îi sunt chiar prieteni. A umblat degeaba pe la ministere că nimeni dintre guvernanţi nu l-a ajutat, a reuşit, totuşi, să renoveze biserica şi să picteze la loc de cinste pe Mihai Viteazul, pentru că un căpitan al oastei sale a fost ctitorul sfântului locaş”. Radicalii maghiari s-au supărat pentru că le este teamă de încărcătura naţionalistă a portretelor din biserică. Pe lângă Mihai Viteazul este pictat şi Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi Constantin Brâncoveanu, toţi fiind consideraţi sfinţi.

Despre Sora Emilia, care se chinuie cu încă câteva călugăriţe să crească 120 de copii orfani ori abandonaţi, am mai scris. Despre piedicile şi tratamentul inuman la care au fost supuse pentru faptul că sunt românce şi-i învaţă pe copii româneşte, e greu de vorbit. În anul 1997 au apărut în presă referiri la discriminarea românilor din Odorheiul Secuiesc, care fac notă discordantă maghiarimii. Sora Emilia povesteşte că greu că „aşezarea românilor corceşte puritatea Ţinutului Secuiesc”. După instalarea lor cu tot cu copii într-o casă renovată de elveţieni, au fost târâte şi aruncate afară pe maidan, ca nişte animale şi nimeni nu le-a sărit în ajutor. Atunci, Sora Emilia a luat trenul şi a plecat la Bucureşti. Călugăriţele nu au de gând să părăsească casa şi până acum au câştigat toate fazele procesului, aşteptând să obţină o hotărâre definitivă.

Cartea ne arată în fiecare pagină şi în fiecare rând că există o comunitate închisă, cu o mentalitate anormală, care intră în contradicţie cu regulile unei Europe noi, din ce în ce mai deschisă. Miza maghiarilor din Covasna este mare, vor să construiască la Odorheiul Secuiesc în casa câştigată de măicuţe, o Universitate Maghiară ori un sediu pentru viitorul parlament secuiesc. Curios este faptul că niciun preşedinte nu a reuşit în toţi aceşti ani să stopeze procesele. Cei 120 de copii nu mai frecventează liceul „Marin Preda” cu predare în lb. română, care se desfiinţa în curând nemaifiind nicio şcoală românească pe o rază de câţiva zeci de km. Nimeni nu se gândeşte la elevii noştri?

Nu e drept, nici moral, să se întâmple aceste lucruri în România sec. XXI. Trag un semnal de alarmă ca cel dintr-un tren care nu duce unde trebuie şi vă invit neapărat să citiţi cartea lui Menuţ Maximinian, „Rădăcini împrumutate”. Sper ca împreună să se găsească o cale a comunicării, una tolerantă, căci fiecare zi are un duh şi duhul se ascunde în aer, în lumină!

Marilena Toxin

Rădăcini împrumutate

Menuţ Maximinian, Editura Karuna, 2009

În volumul intitulat ,,Rădăcini împrumutate, care a văzut lumina tiparului în aceste zile, la Editura ,,Karuna,, - Menuţ Maximinian face un exerciţiu de patriotism în sensul cel mai frumos al cuvântului. Într-o perioadă istorică în care, ca români în România, - celor mai mulţi dintre noi ni se pare a fi desuet să ne erijăm în apărători ai românismului, preferând să pedalăm pe sloganurile unei globalizări mai mult sau mai puţin avantajoasă pentru ceea ce suntem,- Menuţ Maximinian ne pune în faţa unui fapt împlinit. Frust, la obiect, cu date istorice şi nu doar, autorul ne arată o altă faţetă a monedei românismului pe care îl ştim. Mai pregnant decât în toate celelalte cărţi ale sale, în Rădăcini împrumutate, scriitorul Menuţ Maximinian se foloseseşte de uneltele jurnalistului care este, dar şi de cele ale etonologului, meserie pe care şi-a ales-o şi cu care iese la rampă, el fiind licenţiat al Facultătii de Litere, cu master în Etnologie. Seriozitatea muncii de cercetare pe terenul care, la prima vedere , nu îi oferă defel avantaj,( cercetarea fiind făcută în comunităţi cu marea majoritate a populaţiei maghiarizată), puterea de discernământ în alegerea filonului de cunoaştere reală, alegerea dintre sute şi mii de variante posibile a unui fragment de istorie cât mai apropiat de realitate, face ca volumul de faţă să întrunească preferinţele mele, de cititor, într-un top adhoc alcătuit din volumele deja publicate de Menuţ Maximinian până astăzi. Subiectul ales de autor este unul care nu doar azi, de-a lungul vremii chiar, a inflamat spiritele, a împărţiti în două tabere beligerante chiar, istorici redutabili, politicieni puternici, oameni de rând.

Zona care ţine geografic vorbind, de ceea ce este cunoscut îndeoşte sub numele de Secuime, de Bazinul Odorheiului Secuiesc , s-a aflat în ultimele decenii mai mult în atenţia susţinătorilor maghiarismului din România de după Trianon. Istoricii noştri, cei mai mulţi, s-au mulţumit să observe fenomenul maghiarizării românilor din zona mai sus amintitită, doar pe baza a ceea ce se mai află-n arhive. Colb de Istorie! O cercetare le faţa locului părea pentru unii aproape imposibilă. Înafară de modul literar clar, în care şi-a scris lucrarea de faţă, Menuţ Maximinian dă dovadă de talent jurnalistic şi de cunoaştere a unei LUMI care pentru mulţi dintre noi este doar o pată de culoare pe harta României.

Cu nuanţe poetice brodată din loc în loc, cartea Rădăcini împrumutate este un fel de rugăciune pentru memoria unui popor lovit din toate părţile de hoarde, mai vechi sau mai noi, de cotropitori. Drama românului căruia străinul, pe care l-a primit în casa şi la masa sa, străinul care, mai apoi devine stăpân pe identitatea românului, este redată cu date certe, cu exemplificări şi cu date concrete. Biserica, în tot acest contecst , rămâne coloana vertebrală care reuşeşte să adune în jurul axului său, să ţină pe verticală cele câteva cuiburi de români care au mai rezistat , în timp, maghiarizării aparent implacabile.

Ciuvuri de istorii personale, altele de familie, sunt adunate cu migală şi cunoaştere de profesionist, într-un puzzle care, pentru cei care au ochi ca sa vadă, constituie un document al diluării noastre, ca naţie. Prin curajul unor intelectuali autentici, a unor clerici români sau chiar a destui oamni simpli, Limba Română încă mai respiră în susurul apelor, în şuierul vântului, în doinele noaste străvechi. Bazându-se şi pe o bibliografie, la care şi-au adus aportul de-a lungul anilor, nume de prestigiu naţional,- autorul volumului de faţă face o paralelă cu ceea ce el a întâlnit pe teren. Pornind de la crucile din străvechile cimitire din satele care azi , după nume, grai şi port, ni se declară a fi formate din etnici maghiari, dar unde numele româneşti clare, sunt schijeşite în pietrele sau crucile de stejar ce ţin loc de căpătâi d emormânt, Menuţ Maximinian ne conduce într-o veritabilă odisee istorică, folosind repere antrolopogice şi etnologice care nu pot fi măsluite de pseudosavanţii în materie. Arta bisericească, slova românească, meşteşugurile şi mentalitatea tipic românească , - sunt tot atâtea valenţe de care autorul se foloseşte cu tandreţe , fără ranchiună, când ne demonstrează că acel spaţiu este ţărână din ţărâna României. Este o lucrare cu personaje reale, nu fictive. Este o altă monografie care ar trebui să facă parte din marea monografie a spaţiului real al României de ieri, de azi si de mâine. Rădăcini împrumutate este , la urma urmei, o mărturisire, un act de identitate semnat prin exerciţiul curajului de-a spune cu voce tare că ...eşti ceea ce eşti, un ROMÂN. Fără colaboratorii săi din umrbă, prietenii şi toti pe care i-a cunosct acasă la ei, în acest demers, timp de documentare şi de naştere a cărţii, Menuţ Maximinian nu ar fi reuşit să ne ofere decât un surogat din adevărul absolut al spaţiului Odorheiului Secuiesc. Astfel, deşi este o carte de autor, volumul de faţă se impune, ne convinge de necesitatea prezenţei sale în fiecare bibliotecă din România şi nu doar. Istoria este vie. Rămâne să citim cartea, să mergem şi să stăm de vorbă cu ,,personajele,, care o alcătuiesc prin vieţile şi itoria lor. Felicitări, Menuţ Maximinian !

Melania Cuc

Rădăcini împrumutate

Menuţ Maximinian, Editura Karuna, 2009

Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională, însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând “decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva “adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă “să privim spre trecut”, câtă vreme naţiunea “şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste “flori de seră”, ce pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial altceva decât cultura, nu o prelungire “aplicată” a acesteia. Cât rău a făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, dacă nu şi din atâtea altele. Dar să nu ne depărtăm prea mult de ograda proprie. Căci nici noi, românii (poate chiar “mai ales noi, românii”) n-am dus vreodată lipsă de înţelegeri superficiale, importuri fără adaptare, snobism politic şi intelectual (id est: oportunism) şi alte “calităţi” (incontestabile, în lumea animală, unde inteligenţa se defineşte, într-adevăr, ca “putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cărei principal (şi, adesea, unic) imperativ a fost supravieţuirea (înţeleasă şi ea, din păcate, mai ales la nivel individual). Balcanii, însă, sunt “butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru că problema naţională nu şi-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odată cu Occidentul european. Aici apartenenţa la o anume etnie are încă o dimensiune “divină”, şi nu poate fi tratată doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile raţiunii universale. (De altfel, personal, mă îndoiesc foarte tare că omul va deveni vreodată o fiinţă exclusiv şi unidimensional raţională.) Dar problema naţională e prea complicată pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei “tare”. În acest context, politic şi intelectual, să scrii o carte despre spinoasa problemă naţională, româno-maghiară, despre felul cum se manifestă ea acum, în cele mai fierbinţi zone ale ţării, cum e zona Odorheiu Secuiesc şi judeţele Harghita şi Covasna în general, e – în acelaşi timp – o provocare şi o aventură. Chiar dacă nu eşti tocmai un novice într-ale gazetăriei şi scrisului, şi te afli – precum Menuţ Maximinian – la a şaptea carte. E o provocare pentru că cele ce se întâmplă acolo nu pot fi trecute sub infinită tăcere, aşa cum încearcă actuala clasă politică, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai “nobil” decât perpetuarea (şi, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai bună atitudine e să te prefaci că problema nu există. Şi e o aventură pentru că e greu să te menţii în limitele unei obiectivităţi profesionale, gazetăreşti – pe care autorul şi-o impune metodologic, dar pe care n-o realizează practic – câtă vreme te afli pe un câmp minat, cătă vreme câmpul de observaţie e totodată şi unul de luptă; iar observatorul – fie că vrea sau nu – e totodată parte din fenomenul observat. Pentru această situaţie, deloc de invidiat, a celui ce se aşază între cele două armate pornite deja una spre alta, cu intenţia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul Hristos răstignit a doua oară, o rezolvare epică demnă de reţinut: acela va sfârşi călcat în picioare şi de unii, şi de ceilalţi. Dar Menuţ Maximinian nu se (mai) află între cele două “armate”: bătălia s-a dat, el numără morţii din ambele tabere, dar mai ales din cea căreia îi aparţine sufleteşte (căci tocmai ea e cea care a pierdut bătălia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar şi cu forţa imperativului moral, că aşa ceva nu trebuie să se mai repete. Una din afirmaţiile esenţiale ale cărţii (şi totodată premisă a acesteia) este că “În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi gândire a actorilor sociali”, căci “fiecare istorie personală are o intrigă de coloratură etnică” . Aflăm încă din primele pagini că “ideea acestui studiu a pornit în momentul documentării pentru cartea Chip de înger, Ed. Karuna, 2008, care prezintă situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie la Odorheiu Secuiesc, şi în mod special de la Aşezământul Sfântul Iosif”. Dar, cum ziceam, intenţia obiectivităţii profesionale (“Am încercat să descoperim aceste locuri aşa cum sunt ele, fără prea multe cosmetizări stilistice, prezentând lucrurile aşa cum sunt…”) este repede înghiţită de o adevărată lavă lirică, pe care nu i-o putem reproşa, căci ea este izvorul atitudinii, al implicării tinereşti, ce dispreţuieşte meschinăria clasei politice şi ignoră riscurile. Părăsind câmpul simplei, neutrei observaţii, autorul se aproapie periculos de mult de condiţia adevărului revelat, prin Duhul Sfânt, a cărui întruchipare pământeană pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: “Călăuzitor în acest drum al <>, sintagmă ce aparţine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…” Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinţi momente ale relatării, ca şi la finele întregului studiu. Autorul se aşază, sufleteşte, în vădit răspăr cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetată. El îşi permite să strige în gura mare ceea ce toată lumea ştie din auzite şi comentează cu voce scăzută: anume că în Harghita şi Covasna are loc un evident proces de deznaţionalizare, ba chiar de purificare etnică, în dauna românilor minoritari, neapăraţi în niciun fel de autorităţile propriei lor ţări, prea şterse şi oportuniste pentru a risca o nuanţare, la nivel european, a definirii statului naţional, în sensul că el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minorităţii – devenite majoritare la nivel local – asupra majorităţii, transformate în timp în minoritate locală. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însă. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevărului, fie el şi dureros, devine aproape normal ca un tânăr ziarist, îndurerat şi exasperat, să forţeze în direcţie inversă. Poate că aşa se face că în discursul său se strecoară concepte şi formulări uşor perimate, la marea rigoare (posibilă însă doar în condiţii de normalitate), precum teza gândiristă a “sufletului pur ortodox”. Ceea ce nu înseamnă că aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorică, dezrădăcinarea, rolul bisericii, al şcolii, viaţa culturală, mentalităţile etnice, meşteşugurile, tradiţiile, greşelile de strategie politică – formând fiecare substanţa câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvăluie pe scriitorul Menuţ Maximinian), ar fi lipsite de rigoare ştiinţifică. Dimpotrivă, autorul îşi bazeză investigaţia, pe lângă observaţia directă, pe o foarte amplă şi serioasă bibliografie (şi nu doar românescă, ci şi maghiară, sau chiar franceză – în total 140 de titluri). Autorul pare influenţabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat să-şi recompună propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmaţii grave, îngrijorătoare, precum aceea că “populaţia românească formează – în zona în discuţie, n.n. – o comunitate fără comunitarism, care fiinţează într-un vid civic şi cultural” (s.n.) intră în contradicţie cu portretele unor personalităţi de mare anvergură, civică şi morală, cărora tocmai condiţiile de oprimare naţională în care trăiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalităţi sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar şi oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregaţia greco-catolică “Inimi Neprihănite”, toţi ilustrând parcă paradoxala lege a polarizării şi decantării prin foc a caracterelor, conform căreia “ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic”. Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntărilor – cu atât mai pătimaşe, cu cât mai surde, mai puţin auzite şi recunoscute în afara graniţelor zonei – nelipsite de denigrări intenţionate de ambele părţi sau chiar de sfidări extreme (precum cea conform căreia “şcoala din localitate – Murgeni, n.n.- poartă numele “Wass Alber”, din anul 2000, la instigarea căruia, în septembrie 1940, 12 români din Mureşenii de Câmpie CJ au fost ucişi, declarat criminal de război şi condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate văzute mai cu seamă din perspectivă ziaristică, “fierbinte”, a faptului de mare încărcătură emoţională, care ar putea face succesul de public al acestei cărţi a lui Menuţ Maximinian. Totuşi, nu lipsesc încercările de ridicare a perspectivei la nivelul înţelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflăm astfel că, din punct de vedere istoric, momentele de maximă agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (după Dictatul de la Viena) şi 5) primăvara anului 1990. Aflăm, de asemenea, că explicaţia secuizării românilor s-ar putea sistematiza în următoarele aspecte: folosirea de către populaţia românească cu prioriate a “rezistenţei pasive”, cedările şi compromisurile făcute pentru obţinerea unor privilegii, lipsa unor răspunsuri adecvate la provocările specifice fiecărei etape istorice în parte, “oarba neunire”, “ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxă şi cea greco-catolică, caliatea modestă a unor lideri, deficienţele din organizarea comunitară. Foarte interesante sunt şi consideraţiile făcute (după lucrarea lui Eugen Andronic, Activ şi participativ la viaţa cultural-civiă, 1998) pe linia unei comparaţii antropologice între români şi maghiari. La toate acestea autorul adaugă şi propriul efort comparativ, privind situaţia românilor aflaţi în condiţie minoritară (iar acum materialul folosit e filmul documentar Ultimii români, realizat de Răzvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflaţi în situaţie similară, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparaţii. Concluzia e una demnă de reţinut, căci e valabilă pentru întreaga carte: “Aceasta este diferenţa între minoritatea maghiară şi minoritatea românească. În zona unde maghiarii sunt minoritari, aceştia sunt bine protejaţi de autorităţi, au proiecte speciale, clase în limba maghiară, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor ţară, nu au niciun drept, toate parcă au fost întoarse împotriva lor. Şcolile dispar şi, odată cu ele, limba”. În final, acumularea de încărcătură emoţională izbucneşte din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice şi aproape liturgice (“<> Oare şi la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune că da. Trebuie să fie da. Pace…”), parcă pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor şi evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: “Împreună!” Nu există altă cale, şi de aceea toate căutările şi zbaterile în afara acesteia sunt risipă de timp şi energie. Altfel spus: rătăciri. Dar, ca orice cale autentică, nici aceasta nu trebuie să fie doar oarbă înaintare, fără oglindă retrovizoare, care să dea siguranţă, fermitate, consecvenţă. Căci altfel (aşa cum i se întâmplă unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poţi rătăci şi “înainte”. Acesta pare a fi cel mai ferm şi mai convingător (deşi oarecum implicit) mesaj al cărţii lui Menuţ Maximinian. Carte care nu va fi scutită de controverse şi răstălmăciri, dar ale cărei generoase intenţii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de bună credinţă.

Prof. Dr. Vasile V. Filip