O carte a unei foarte sensibile şi spinoase probleme naţionale

Apărută în acest an, 2009, la Editura „Karuna” din Bistriţa, cartea lui Menuţ Maximinian, „Rădăcini împrumutate”, abordează pe multiple planuri, sensibila şi spinoasa problemă a relaţiilor interetnice din secuime. Beneficiind de „Prefaţa” profesorului dr. Vasile V. Filip, unde se tranşează raportul dintre cele două etnii, maghiară şi română, din care se desprinde ideea fundamentală conform căreia românii au ajuns în acest ţinut, ca minoritari, străini în propria lor ţară, cartea dezbate pe larg, pe baza unei generoase surse bibliografice, mijloacele prin care să se ajungă la o soluţie paşnică, civilizată, a stărilor conflictuale care s-au acutizat tot mai mult în ultimii 20 de ani în această zonă. Oprindu-se la Odorheiul Secuiesc şi la judeţul Harghita, autorul a urmat un real itinerariu ştiinţific: aşezare geografică, pagini de istorie, românii şi secuii, Biserica Ortodoxă în secuime, învăţământul românesc în ceastă zonă, modelul sintetic-integrativ, mentalităţi etnice, viaţa culturală, ocupaţii tradiţionale, meşteşuguri, port popular, obiceiuri.

Precizând că Bazinul Odorheiului se află geografic în zona centrală a României, Menuţ face în acelaşi timp o scurtă istorie a fostului judeţ Odorhei din perioada interbelică, referindu-se succint şi la populaţie, care avea o structură multinaţională, multiculturală şi multi-confesională, între care dominantă era populaţia maghiară sau secuiască.

Călăuzit de preotul paroh al Odorheiului, Puiu Pavel, autorul acestui studiu întins şi bine documentat, află o serie întreagă de aspecte cu privire la prigoana populaţiei româneşti de-a lungul istoriei acestor locuri care, bineînţeles, se suprapune cu cea a Transilvaniei. Dar, apelând la cele mai autorizate surse bibliografice, aflăm că românii au fost şi aici, ca peste tot locul în Ardeal, întâii locuitori în zonă, fapt atestat de numeroase mărturii arheologice, toponime, edificii bisericeşti, case care păstrează vechea arhitectură românească, vechi meserii, cum ar fi olăritul, meşteşug în exclusivitate românesc, autohton (pentru că nicio oală de lut n-a putut rezista la oblâncul unui cal, n.n.) , tradiţii, obiceiuri, credinţe ce ţin de etosul neamului nostru, care a suferit în aceste locuri, mai mult decât în altele, o deznaţionalizare forţată, o marginalizare dusă până la dispariţia credinţei străbune, a limbii şi a identităţii naţionale.

Această carte a fost precedată de un studiu intitulat „Chip de înger” (Ed. Karuna, Bistriţa, 2008), în care s-a prezentat situaţia vitregă a şcolilor româneşti din Odorheiul Secuiesc, de unde, în perioada de haos, de după 1989, o serie de dascăli şi, în speţă, profesori de liceu, au fost obligaţi prin tot soiul de vexaţiuni şi ameninţări, să se refugieze cu tot cu familii în alte judeţe, să părăsească definitiv aceste ţinuturi în care oficialităţile urmăreau o veritabilă purificare etnică. Punctul maxim, în afara unor agresiuni de-a dreptul barbare împotriva autorităţilor române responsabile cu ordinea civică, s-a atins, pe linie şcolară, evacuarea silită a unor maici ale Congregaţiei elveţiene, greco-catolice, din Aşezământul Sfântul Iosif. Dar meritele acestei lucrări, se pare de masterat, îl constituie în primul rând detaşarea de subiect, efortul obiectivităţii şi analiza ştiinţifică a fenomenului zonal, cu mijloacele istoricului aplicat, etnologului şi antropologului, ba şi a filologului care pune în valoare factorul limbă, ca element principal al cauzei combustiei între cele două etnii, maghiară şi română. De la început, autorul subliniază faptul că nu doreşte să se posteze într-o tabără sau alta, nici măcar într-o postură de judecător, ci în aceea de documentarist, care prezintă realităţile aşa cum sunt, analizând însă cu minuţie ambele mentalităţi, baza temerilor uneia faţă de cealaltă. Subliniind însă problema deznaţionalizării şi înstrăinării românilor din Bazinul Odorheiului Secuiesc de-a lungul istoriei, chiar pe localităţi, care în mare parte au avut iniţial nume româneşti, autorul identifică trei etape în devenirea acestui fenomen: bilingvismul, pierderea confesiunii şi, în final, pierderea identităţii, deşi mulţi îşi zic şi azi în ungureşte că ei sunt români. Plecând de la aceste constatări, Menuţ dezbate, ca un veritabil cercetător, obsesiile majore, dominante ale celor două etnii. La maghiari e vorba de aşa-zisele forţe de ocupaţie româneşti, militare şi administrative care, mai ales în perioada comunismului, urmăreau schimbarea compoziţiei etnice şi recâştigarea unor teritorii pierdute, iar la români, obsesia marginalizării, a înstrăinării în propria lor ţară, legată în special de folosirea limbii maghiare, fără de care întâmpină mari greutăţi, nu sunt luaţi în seamă, trataţi ca nişte venetici şi adesea excluşi pe plan administrativ, social şi economic. După 1989, intoleranţa faţă de populaţia minoritară românească s-a acutizat şi relaţiile tensionate păreau ireconciliabile. Puterea de la Bucureşti, cu excepţia unor partide considerate naţionaliste şi mai puţin patriotice, a dus o politică a struţului. Vorba românului, „n-a vede, n-aude”, care a încurajat elementele naţionaliste din tonă, ce s-au pretat la numeroase abuzuri de un şovinism deşănţat, prin abordarea de steaguri şi însemne, precum şi intonarea imnului secuiesc, elemente profund ofensatoare pentru românii din aceste locuri şi pentru cei din întreaga ţară.

Ce se poate face în atare situaţie? În 1930, un mare cărturar, Rădulescu - Motru, constatând şi el, la faţa locului, „orgoliile naţionaliste” din această parte de ţară, îşi exprima, totuşi, speranţa într-o împăcare a părţilor adverse prin diminuarea numărului celor care „fac straja naţionalismului orgolios”.

Un asemenea mesaj ni se transmite şi în finalul acestei interesante lucrări, în care se analizează pe larg şi tradiţiile, obiceiurile şi folclorul secuiesc, reproducându-se, spre exemplu, oraţii de nuntă în ungureşte, meseriile sau meşteşugurile străvechi, artizanale, alături de cele româneşti, avansându-se ideea conform căreia în rândul oamenilor simpli a existat întotdeauna un limbaj comun, o apropiere firească, omenească, nealterată de noxele unui şovinism exacerbat întreţinut de unii oficiali zonali, cu mentalităţi medievale. În virtutea acestor legături destul de vechi, precum şi altor exemple de depăşire a acestor tensiuni interetnice, cum ar fi cel al Liceului „Marin Preda”, unicul liceu românesc din Odorheiul Secuiesc, unde învaţă şi copii de etnie maghiară, tânărul ziarist şi cercetător bistriţean, Menuţ Maximimian care, spre deosebire de politicieni, a avut curajul să ia taurul de coarne, studiind timp de zece ani această spinoasă problemă naţională, îşi exprimă încrederea că şi aici, la Odorhei, „Îngerul cu aripi trudite de atâta zbor spre pace ne spune că da. Trebuie să fie da. Pace…”.