ISTORIOGRAFIA DE AZI

Să-i dai drumului tău sens, să umbli prin lume cu rost, să vezi nevăzutul pe lângă care mulţi trec neobservându-l, să scoţi în lumină lucruri lăsate în adormire, să faci din gândurile tale preocupări comune pentru semeni, să descoperi comori ascunse, să dai minorităţii majoritate, să aduni glasuri de partea ta, să ştii că vorbele nu zboară şi, dacă da, să încerci să le conservi, să acoperi pagina cu rădăcini ( fie ele şi împrumutate), sunt o parte din jurământul neexprimat, dar bănuit, al unui jurnalist fără odihnă.

„Înarmat” cu reportofon, telefon, lap-top, aparat foto, cu răbdare, fără să uite acasă nici zâmbetu-i optimist, specific, Menuţ Maximinian, în cartea „Rădăcini împrumutate” (Ed. Karuna, Bistriţa, 2009), realizează un stagiu de formare într-un spaţiu locuit preponderent de maghiari şi unde românii sunt în număr mic. Este vorba despre zona Odorheiul –Secuiesc, jud. Harghita. Cu toate greutăţile, românii care au ajuns acolo, de bună voie sau după împrejurări, au întemeiat o comunitate însemnată, cu o cultură nepieritoare, după expresia „buruiana rea nu piere”, chiar dacă ne e greu să credem că cineva trebuie să fie tolerat în propria ţară.

Cartea lui Menuţ Maximinian este un jurnal de teren. Timpul petrecut de ziarist în secuime primeşte dimensiune mitică. Prin izvoarele scrise cercetate, prin arhivele şcolilor, bisericilor, primăriilor, prin mărturii consemnate de la bătrânii locului, prin imagini comentate, lucrarea capătă caracter documentar, dincolo de o preocupare pur literară a scriitorului, care notează, în fiecare zi, ca-ntr-un jurnal de campanie, multiple descoperiri istorice, de civilizaţie. Viaţa într-un spaţiu locuit de două etnii, maghiară şi română, bicolor, impregnat de tradiţii şi obiceiuri , şi comune, şi specifice, reprezintă un mod unic de-a trăi multicultural: de-a sărbători de două ori un eveniment, de-a respecta de două ori, de-a fi drept ca să-ţi fie bine. Influenţele sunt, de obicei, pozitive. Se (pre)ia ce-i mai bun, sunt estompate defecte , se tinde spre o societate comună, utopică, de aspect paşnic, la unison.

Ceea ce reuşeşte Menuţ Maximinian în „Rădăcini împrumutate” este să aducă în atenţia noastră un model de trăire, în spaţiu şi timp, al românilor pentru care au fost înlocuite rădăcinile cu altele străine, dar care nu au renunţat la identitatea naţională. Preluând date din trecutul Ardealului („aşezat pe o geană de lume”) şi adaptându-le situaţiei din Secuime, ziaristul prezintă, obiectiv, chiar dacă şi cu implicare sufletească, momente din existenţa românilor „plantaţi” într-un loc străin. Străin însemnând aici, de fapt, străin în propria ţară. Pare a fi un paradox asumat.

Comparând cartea „Rădăcini împrumutate” cu „Cartea Oltului” scrisă tot de un reporter, Geo Bogza, am găsi acelaşi destin vitreg: râul pe de o parte, neamul de cealaltă parte. Sigur că textele sunt , la cei doi scriitori, total opuse, de la proză lirică la inventar de semne în sprijinul atestării unei comunităţi. Oricâte comentarii, pornite din revolta gândului, din răzvrătire, nu reuşesc să schimbe o comuniune paşnică, de sute de ani, între români şi maghiari.

Atâtea articole de ziar, statistici, mărturii ale oamenilor, interviuri, prezentări de evenimente proaspete, despre care Menuţ Maximinian relatează din perspectiva martorului ocular. Un rol important în acest demers recuperator, cu un motiv central: „străin în propria ţară”, îl are şcoala, acolo unde copiii învaţă limba română la fel ca matematica sau fizica. „Nu vor să vorbească sau nu ştiu limba română?” rămâne o întrebare la care este greu să-i găsim un răspuns. În acest sens, liceul „Marin Preda”, cu predare în limba română, este o oază de păstrare a limbii materne pentru mulţi elevi şi profesori, de pe o suprafaţă care depăşeşte limitele unui singur judeţ.

Venind şi din domeniul etnologiei, Menuţ Maximinian acordă o atenţie deosebită, în economia cărţii lui, datinilor şi obiceiurilor păstrate, în paralel, la români şi maghiari, cum ar fi, de exemplu nunta, amplu prezentată, cu tot alaiul ei: „Tinerii care urmează să se căsătorească se numesc logodnici, la români, şi promişi unul altuia, la maghiari”.

Drumul Odorheiului, lung pentru călător, deschide alte perspective, atât pe orizontala, cât şi pe verticala formării ca entitate culturală înţeleaptă. Dacă privim lucrurile în diacronie, cu toată încărcătura de probleme de-a lungul anilor, atunci vom da dreptate sentimentului dureros de-a te simţi dezrădăcinat la tine acasă. Dacă, însă, adaptăm istoria învăţată la şcoală la cea descoperită pe teren, dacă ţinem cont de ce înseamnă azi integrare, globalizare, cultură fără frontiere şi renunţăm la a fi pătimaşi sau părtinitori, aşa cum bine şi frumos se dezvoltă noua generaţie, atunci ne va fi mai uşor să ne obişnuim cu o mentalitate universală, fără a uita, desigur, ce ne defineşte, ce ne-a ajutat să rezistăm peste veacuri. Iubire, toleranţă şi umor.

O astfel de carte este necesară, acum, aşa cum au fost de folos, odinioară, letopiseţele şi cronicile unei ţări. Şi ea va contribui la schimbarea mentalităţii cu care am crescut dar, mai mult decât atât, ne va şopti peste ani că unele fapte nu trebuie uitate.

ELENA M. CÎMPAN