La Bidiu, vinul fierbe a doua oară

Ajung în satul Bidiu, ca urmare a unei întâmplări nefericite. Gazda mea de-acum 41 de ani trecuse în lumea celor drepţi. Valentin Sulici, căci despre el e vorba, împlinise 84 de ani, trăise să-şi vadă urmaşii, prin fiul său ajuns preot paroh, realizaţi. Aşa că, cu siguranţă a plecat dincolo mulţumit. În urmă cu câteva luni un alt bărbat al locului, Beni Scridon, venerabil ca vârstă, era chemat la ceruri. Rând pe rând, satul Bidiu… moare. Bărbaţii de odinioară îl părăsesc. Încet-încet bătrânii se mută în deal, lângă ce a mai rămas din biserica de lemn, lăsată, din păcate, pradă timpului care nu iartă ci distruge. În urmă cu vreo 40 de ani, la şcoala din Bidiu învăţau 128 de elevi. Din Bidiu şi din Enciu. Astăzi, doar păsările cerului mai fac şi mai amintesc de gălăgia de odinioară. Câţiva copilaşi învaţă în clădirea năpădită de uitare. Pe vremuri, căminul cultural de la Monicu era animat de peste 40-50 de tineri. Acum ei, tinerii de atunci, ce se numesc Ana, Ştefan, Veta, Cica, Valentin, Marina şi ceilalţi vorbesc cu nostalgie despre ce era odată. Pe uliţele satului mă însoţesc cu Andreica, cu Nichita, cu Cosma. O casă este ocupată, două sunt pustii. În curţi, iarba sufocă priveliştea. Unii au plecat în alte părţi. Cei mai mulţi, bătrânii, nu mai pot ţine pasul cu vremurile actuale. Cei rămaşi asudă şi lucrează pământul ori cresc animale. Vasile Encean, Cosma ori Valentin ţin încă să aibă o zootehnie performantă. Cresc câte trei-patru capete de bovine. Vând laptele la un preţ mult prea mic pentru munca depusă. Gospodarii deţin în jur de 80 de vaci cu lapte. Terenuri pustii sunt cât vezi cu ochiul. Cam 20% din suprafaţa arabilă este lucrată. În rest, paragină. Oamenii însă nu sunt total disperaţi. Se adună la bufet, ca în “Poiana lui Iocan” şi-şi dau cu părerea. Uite, îmi spune unul, grămada aia de balast îi adusă de PSD. Drumul de la moara Corvineşti către noi, îmi zice un altul, este făcut de PD-L. Ce va fi mâine, se întreabă şi caută un răspuns mai autorizat. De la politică, sătenii din Bidiu, revin la cele ale lor. La grâul şi porumbul care suferă din cauza secetei, la banii pe care-i aşteaptă pentru agricultură. Au însă şi momente de bucurie, când se gândesc la viţa de vie, la vinul care, în mai şi iunie, în beciurile lor clădite din piatră, fierbe a doua oară. I-am întâlnit pe câţiva dintre gospodarii aşezării. Maxim Sulici, deşi îi bistriţean, este unul din cei mai mari stupari, are un spirit nemţesc. Este meticulos şi dulce la vorbă. Cosma, un alt gospodar, oferă săptămânal bistriţenilor laptele curat, proaspăt şi gras, pe care-l obţine de la vitele din bătătură. Valentin este şi rămâne acelaşi om legat de gospodăria şi zootehnia pe care a învăţat-o din pruncie. S-a născut şi trăieşte muncind. Are vaci, cai, are o casă frumoasă, dar parcă am citit pe faţa lui, brăzdată de soarele verii, o oarecare tristeţe. O fi ştiind Valentin de ce. Am întrebat de Năsălean, cel care era un adevărat Moromete al Bidiului. Nu l-am întâlnit, probabil anii îl obligă să stea mai mult pe lângă casă. Acum, la Bidiu, cum spuneam, vinul fierbe a doua oară. Fiecare gospodar te întâmpină şi te pofteşte, cum numai bidienii ştiu să o facă, la o cantă cu vin. Vin curat, nobil, un vin de viaţă lungă.