Hora – simbolul unităţii noastre naţionale

Nelipsită din viaţa satului şi răspândită aproape în toate regiunile ţării, hora a primit de-a lungul timpului semnificaţii multiple. Cei care fac primele menţiuni despre existenţa acestui dans popular a fost Dimitrie Cantemir în opera sa intitulată “Descrierea Moldovei”.

În tradiţia populară “ieşitul la horă” însemna trecerea în rândul fetelor şi flăcăilor a celor care împlineau vârsta cuvenită. De numele acestui dans se leagă şi expresia “dacă ai intrat în horă, trebuie să joci”, ceea ce înseamnă că un lucru început trebuie dus până la capăt.

Nici aprecierea “s-a gătit de horă” nu este lipsită de semnificaţie, confirmând încă odată că hora nu este un eveniment oarecare, ci unul care oferă prilejul unei autentice manifestări de sărbătoare în viaţa comunităţii.

În zona Năsăudului, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, hora nu este reprezentată numai prin dansul propriu-zis, ci este o petrecere ţărănească la care se dansează şi alte jocuri populare. Ea desemnează de fapt şi locul de desfăşurare a manifestării.

Cei care aveau să-i dea suprema expresie artistică prin simţămintele atâtor “Zamfire” şi “Ioni” de pe meleagurile năsăudene au fost iluştri pontifi ai literaturii noastre, George Coşbuc şi Liviu Rebreanu.

“Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor:/ Se prind de mâini şi se desprind/ Se-adună-n cerc şi iar se-ntind/ Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor”.

Este o descriere inegalabilă pe care numai Coşbuc o putea face cu atâta măiestrie. Aceleaşi elemente sunt surprinse şi în romanul “Ion” de Liviu Rebreanu. Nici Creangă nu rămâne mai prejos, atunci când spune: “Dragi-mi erau şezătorile, clăcile şi horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”.

Peste Carpaţi, în cetatea băniei, pictorul Theodor Aman surprinde prin arta culorii minunatele hore ţărăneşti, lăsându-ne moştenire celebra pânză cu “Hora de la Aninoasa”. Muzica, sculptura şi celelalte arte frumoase i-au dat noi sensuri artistice.

Lucrările de etnografie vorbesc în termeni elogioşi despre hora din Banat, din Oltenia şi din Moldova, care se deosebesc între ele, dar se şi aseamănă prin ceea ce leagă sufletul românesc.

Dincolo de valorile etnofolclorice cuprinse în ritmurile specifice fiecărei zone, hora primeşte şi semnificaţii istorice. Figurinele de lut ars descoperite de arheologi şi denumite în mod simbolic “Hora de la Frumuşica” sunt o mărturie a existenţei milenare a acestui dans pe meleagurile noastre. El nu este întâlnit la alte popoare, aşa cum menţionează marele cărturar Dimitrie Cantemir în aceeaşi lucrare. Chiar şi calendarul ritualic în formă de cerc din cetatea Sarmizegetusei ar putea avea un asemenea simbol.

Numele de Horea este o poreclă ce îşi are originea în aceeaşi “horă” la care Nicola Urs cânta din fluier moţilor din Albac. Răscoala lui Horea este asemuită unui foc aprins în jurul căruia se învârte hora celor trei căpitani: “Trage hora ca să joc/ La lumina celui foc”.

Cel care conferă semnificaţii profund sociale şi-i întăreşte mesajul istoric este bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri prin faimoasa “Horă a Unirii”, caracterizată de Mihai Eminescu drept “cea mai frumoasă horă a neamului românesc”.

Versurile sale au fost puse pe muzică de către compozitorul Alexandru Flechtenmacher şi s-a cântat şi jucat în marile pieţe din oraşele Bucureşti şi Iaşi cu ocazia dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Din acest moment, hora a devenit simbolul înfrăţirii tuturor românilor. La 24 ianuarie 1859, cântecul şi dansul s-au contopit în ritmul aceleiaşi simţiri:

“Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României”.

De atunci, pentru România, hora devine un dans şi un cântec al chemării revoluţionare, un simbol al biruinţei şi legământului celor care, înfrăţiţi se simt ai acestui neam şi ai acestui pământ. Ca într-o horă, parcă îşi dau mâna Carpaţii şi formează un minunat brâu toate apele. Hora e ceva din ritmul fluierului sfânt al lui Iancu, din faptele măreţe ale lui Cuza, din dangătul clopotelor de la Putna şi Alba Iulia, din îndemnul spre marea Unire cu Ţara. Ea este astăzi expresia cea mai fidelă a permanenţei şi libertăţii, este metafora renaşterii noastre naţionale.

Mircea Daroşi