Aş da oricât…!

…Să-i mai văd pe foştii vânători din satul meu natal. Vărărenii, unii dintre ei au fost pricepuţi vânători. Mulţi dintre ei nu mai sunt, au trecut în lumea umbrelor. Profesorul de matematică Ion Lup a fost un mare vânător. Mare vânător, dar şi un pasionat pescar şi stupar, umbra dascălului Ion Lup pluteşte ca o amintire caldă peste chipurile celor care l-au cunoscut. Elevi fiind, dascălul Lup Ion ne-a învăţat munca în grădina de pomărit. Copacii mici prindeau în mâna copiilor forme magice. Pepiniera era aproape de casa pădurarului Dumitru Vlad şi invita pe copii să desluşească taina creşterii copacilor.

Profesorul Ion Lup a fost neam cu mine şi cu familia mea şi eu îi spuneam unchiului, ceşu dascăl iar mătuşii, învăţătoare, de loc din comun a Şanţ îi spuneam mătuşa Doamna.

Pe Valea lui Stan, pe Dorăieşu, ceşu Dascăl ne-a învăţat diferite feluri de altoiuri. Ne-a arătat diferite semne lăsate de animalele sălbatice pe care nu le voi uita toată viaţă.

Un alt pasionat vânător a fost profesorul Ilie Petri, fratele meu mai mare. A făcut facultatea la Iaşi şi s-a dăruit împreună cu soţia lui Medena la Şcoala Generală din Nepos. Odată cu sosirea celor doi profesori, noi copiii am început să învăţăm mai bine, să fim conştienţi de valoarea şcolii şi de importanţa cărţii. Fratele meu Ilie numit de mine bade, aşa îi spuneam şi celuilalt frate, cel mai mare Vasile. Îi spuneam tot bade.

Ilie a iubit de mic arma, puşca de vânătoare. Abia a intrat la Liceul din Năsăud (era pe timpul cedării Ardealului) când badea Ilie a primit prin poştă, din Budapesta o armă de vânătoare de la un inginer silvic din Ungaria pe nume Iştok. În plus, pe un an de zile a primit şi un permis plătit.

Vremea a trecut şi pasiunea pentru vânătoare a devenit pentru fratele meu Ilie o pasiune obsedantă. Iepurii, ţapii, mistreţii, cerbii îşi dădeau sfârşitul pe văile şi dealurile Neposului.

Pe părul Cornului, la Fântâniţă, la pădurea de stejari, fratele meu Ilie însoţit de o trupă de colegi, vânători îşi desfăşurau activitatea. Câini, gonaci, toţi erau pregătiţi să îndrepte animale mici sau mari spre cătarea puştii. Badea Ion Lup de pe Valea Carelor a fost un vânător deosebit. Deşi era trecut de prima tinereţe Badea, Ion fugea ca un fecior. Mistreţii se lăsau fără putere în faţa forţei a lui badea Ion Lup. Îi ţin minte pe toţi. Majoritatea dintre ei sunt trecuţi în lumea umbrelor. Îl ţin minte şi pe un unchi de-al meu Vasile Suciu, Cojocaru.

Într-o toamnă frumoasă, în locul numit Porcăreţ s-a luat la trântă cu un urs. Noroc că ursul era o ursoaică bătrână, ştirbă.

Ionică Lup, a fost ofiţer de aviaţie şi avocat. A locuit toată viaţa în Bucureşti. Anual venea cu mult drag în satul natal, Nepos. Iubea natura şi pădurea cu formele ei fermecate. Toţi pădurarii îl cunoşteau şi la sosirea lui în sat se petrecea un spectacol de bucurie de la vânători până la copiii mici ai satului. Ei îi spuneam domnului Ionică Lup – “Baciu Ionică”. Şi aşa mi-a rămas în suflet până la moarte.

Nu demult a plecat dintre noi pădurarul de vânătoare Iacob Pop, fost slujitor la Şcoala silvică din Năsăud. Domnul director al şcolii silvice, Traian Buta îl poreclea pe ceşu Iacob, spunându-i Jonson.

Vânător pasionat, ceşul Iacob, poreclit de familia noastră, isprava, a fost un slujbaş excelent, priceput în tainele silviculturii. Pepiniera din Năsăud a dat dovadă marelui talent înalt şi în toate culturile cunoscute. În cimitirul din Nepos, o cruce aplecată aminteşte de cei trecuţi în cealaltă lume. Este amintit pădurarul Iacob Pop: “În lume cât am trăit/ Pădurile le-am iubit,/ Şi acum pentru vecie,/ Mă duc lâng-a mea soţie”. Un epitaf tulburător.

Îmi aduc cu drag aminte de vânătorul Macedon Crăciun, de vecinul Leon Măierean, trecuţi în lumea umbrelor. Dorel Lup trăieşte şi astăzi. Specialist în animale mari, dar şi mici, în iepuri şi în vulpi. Dintre vânătorii mai tineri îi pomenesc pe Grigore Salvan, pe Viorel Login şi pe Viorel Leonte. Aş da oricât să-i mai văd odată pe vestiţii vânători din Vărarea.

Fratelui meu Ilie, ceşu Dascăl, Emil Lazăr s-au retras cuminţi, lăsând pe alţii să bată văile neposene atât de dragi pentru împătimiţi.

Le dorim puşcaşilor spor în activitate, iar celor care au plecat dintre noi, să le fie somnul veşnic fără griji în pădurile verzi cu miros de aur blând.

“Puşca şi cureaua lată, ce feciori eram odată,/ Când umblam prin munţi şi văi, cu ortacii mei”. Un cântec al vânătorilor, un imn ce aduce îndrăgostiţilor de natură, lacrimi.

prof.Ovidiu Petri