Condamnarea comunismului, studiu de caz: România

În anul 1948 a apărut în județul Bistrița-Năsăud o organizație anticomunistă, “Liga Națională Creștină”, cunoscută mai mult însă, printr-o serie de confuzii și chiar manipulări, sub numele de “Garda Albă”. Nu a fost un grup de haiduci, de luptători anticomuniști, așa cum au fost cazurile Ion Gavrilă sau Toma Arnăuțoiu, ci a fost o organizație de mare impact local, cu mulți membri, dintre care doar o mică parte erau fugari. În fața comunizării, care însemna pentru locuitorii comunelor Rebra, Rebrișoara, Parva și Lușca pericolul deportărilor în masă, al colectivizării pământului și al confiscărilor de bunuri, oamenii s-au hotărât să nu rămână în așteptare ci să se organizeze într-o formă coerentă de rezistență, sub conducerea unui fost ofițer, cu o biografie neobișnuită, căpitanul Leonida Bodiu. Aderența la această organizație a mers până la alăturarea unor intelectuali, scriitorul Teohar Mihadaș și poetul Constant Tonegaru.
Represiunea statului român a fost, ca de obicei, disproporționată ca dimensiune a violenței și a abuzurilor în comparație cu gravitatea faptelor pe care le incrimina. Practic, marea majoritate a membrilor a fost arestată în ianuarie și februarie 1949, iar organizația a fost complet anihilată în momentul în care liderii ei, înarmați și refugiați în munți, au fost capturați în luna martie, când s-a produs arestarea lui Bodiu.
La 24 iunie 1949, Leonida Bodiu și cei mai apropiați oameni ai săi, Ioan Burdeț și Toader Dumitru, au fost scoși din arest sub pretextul unei reconstituiri, duși pe Dealul Crucii și executați sumar de o grupă de securiști, condusă de sublocotenentul Liviu Pongrațiu. Procesul organizației dar și al celor trei asasinați s-a judecat în toamna anului 1949, sentința tribunalului distribuind cu larghețe ani mulți de pușcărie și muncă silnică inclusiv celor morți. Statul român s-a mai căpătuit, ca de obicei, și cu averile confiscate celor condamnați. Asasinarea celor trei oameni a fost acoperită de acte întocmite peste aproape 10 ani, cauza decesului înscrisă în constatările oficiale fiind tuberculoza, care ar fi răpus năpraznic viețile deținuților fantomă în aceeași zi și la aceeași oră. Până la un punct, toate cele de mai sus par un clișeu, oribil banalizat, al crimelor regimului comunist din anii lui Dej. Trei din cele aproximativ 10.000 de cadavre produse de execuțiile sumare prin care
populația României a fost înfrântă pentru 50 de ani.
Unul dintre morții de pe Dealul Crucii n-a vrut ca lucrurile să rămână uitate pentru totdeauna. De acolo de sus, a vegheat, sunt sigur de asta, ca oribila crimă din Dealul Crucii, petrecută într-o zi de sărbătoare creștinească, să nu rămână uitată. Acest om este Toader Dumitru. Nepotul său, preotul Vasile Rus, nu s-a lăsat până nu a îndeplinit o promisiune făcută tatălui său, aceea de a-și îngropa creștinește bunicul. Dar ca să poată să-și țină promisiunea, aceea de a îndeplini poate cea mai firească datorie față de familie, Vasile Rus a trebuit să dezgroape și toată grozăvia trecutului, odată cu oasele bunicului.

Un istoric care a vrut și a reușit să facă ceva concret dincolo scrisul unei cărți, Marius Oprea, a condus operațiunea de deshumare. Statul român a încercat să nege existența gropii comune și să continue acoperirea crimei. Arhivele și-au dezvăluit secretele completând cu documente ceea ce medicii legiști au constatat studiind rămășițele celor trei uciși. Un dosar penal deschis asasinului celor trei, încă în viață la data deshumării, rezolvat prin NUP. Toate astea au trebuit străbătute ca un pelerinaj pe muntele suferinței de către preotul din Nepos. Ca niște patimi au trebuit să fie îndurate toate lunile de așteptare și luptă cu birocrația unui stat care încă nu s-a eliberat de comunism, până a reușit să-și îngroape creștinește bunicul.
Această experiență extraordinară, această poveste care are o încărcătură simbolică ieșită din comun, acest eșec al condamnării comunismului în fapt, dar în același timp această extraordinară epifanie a întoarcerii din morți după 60 de ani, a fost adunată din toate bucățelele și înscrisă într-o carte. “Martirii din Dealul Crucii” este o carte pe care o așteptam de mult. Știam destule detalii despre cazul de la Nepos, dar mi-am dorit mereu să știu că acest puzzle compus din oroare, disperare, uitare dar în aceeași măsură din lumină și revelație, împrăștiat în articole de presă, studii istorice, sau pur și simplu în amarul sufletelor, să-l văd închegat la un loc, într-un volum, acest volum.
Nu știu ce le-a spus, de acolo, din groapa comună, Toader alor lui, dar le-a spus ceva, în vis sau în rugăciune, ceva atât de important încât ai lui nu l-au uitat. Mi-o pot ușor imagina pe soția lui, Saveta, luptându-se să-și crească cei trei copii mici, în condițiile în care pierdea tot ce avusese: un bărbat, casa, pământurile, moara, fabrica de lână, animalele, recolta și nu în ultimul rând solidaritatea oamenilor. Mi-o pot ușor imagina cernită, muncind de dimineață până seara, până când durerea dispărea de atâta oboseală și grijă. Mi-o pot imagina făcându-și cele mai negre griji pentru copiii care o întrebau mereu “Unde e tata?”, apoi “Unde e îngropat tata?”. Îl văd cu ochii minții pe băiatul cel mic, Ioan, de numai cinci ani, căutându-l pe tata în toate ungherele casei. Îl văd cum deschide ușa dulapului cu haine și cum miroase cămașa lui Toader, ca să-și aducă aminte de el. Îl văd cum îi răspunde dojanei mamei lui cu simplitatea vorbelor de copil: “Miroase a tata”…
Groapa comună de la Nepos este un adevărat “case study” în ceea ce privește condamnarea comunismului din România. Din punct de vedere legal există toate dovezile crimei, inclusiv actele, cadavrele și gloanțele folosite. Inclusiv autorul crimei trăia încă la vremea deschiderii dosarului penal. Din nefericire, pe pământ, aici în România, nu s-a putut face dreptate, pentru că omorul deosebit de grav a fost prescris, nu s-a putut pronunța astfel nici o condamnare, nici măcar cu supendare, nici măcar interzicerea unor drepturi civile. E o temă de meditație acest eșec. Rămâne însă o mângâiere, și nu e puțin lucru, că s-a aflat adevărul, chiar și după 60 de ani. Iar tot acest drum de la bezna terorii până la întoarcerea lui Toader lângă ai lui e aproape ca un scenariu de film, cu un preot în rolul principal, parcă desprins din “Numele trandafirului”…
Cercul cazului de la Nepos pare să se fi închis. Rănile nu. Ce a rămas este această carte. M-am simțit mai mult decât onorat, m-am simțit copleșit de emoție când preotul Vasile Rus mi-a încredințat cartea lui ca să o pot face disponibilă și pe blogul despre demnitate.
Așa că vă îndemn, citiți-o. Vă va face niște oameni mai buni…

Alexandru Pătraşcu-administratorul blogului Despre Demnitate