Cântecul căţelei

 „Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult animalele.”  - notează undeva, într-un alt secol, într-un alt mileniu, Gustave Flaubert. Iată o mărturisire ce poate deveni reper în relaţia ta cu lumea, în alegerea semenilor în preajma cărora poţi inspira aerul prieteniei, al blândeţei firii omeneşti, fără a fi obligat să-ţi ţii, cu stupoare, respiraţia. Sunt convinsă că omul îşi arată adevărata măsură în felul în care tratează animalele. Nici bogăţia, nici piedestalul  pe care îl ridică istoria într-un moment de răscruce, nici celebritatea nu-i exprimă mai exact măsura ca manifestarea lui la „întâlnirea” cu fiinţa fără grai.

Mi-a fost dat, adesea, să aud, de la unul sau altul, istorisiri legate de vreo „ispravă” prin care a fost eliminat vreun patruped, sau mai mulţi, incomozi pentru curtea în care au venit pe lume sau aciuiţi acolo după ce au fost abandonaţi de vreun stăpân nemilos. O femeie, înstărită, îmi relatează cu vervă cum s-a descotorosit, într-o noapte, de cinci căţeluşi în closetul unui vecin. Râde satisfăcută când refuz s-o mai ascult şi nu se opreşte din relatarea „năzdrăvanei” întâmplări, repetând-o cu detalii în speranţa, încărcată de sadism, că voi mai prinde câteva frânturi din reluare. Alta se laudă cum, din câteva izbituri, în bordura de ciment a podului de la intrare, a lăsat fără suflare un pisoiaş, abandonat acolo de cineva care, probabil, i-a oferit o şansă în preajma acelei case de la care nu lipsea îndestularea. Un ins, cu privire neagră, i-a dat unui câine vagabond, lihnit de foame, un terci în care pisase sticlă, încântat că l-a eliminat într-un mod „ingenios”, pedepsind flămândul animal pentru insistenţa cu care dădea târcoale casei sale. „L-am săturat ca lumea!” – încheie, rânjind mulţumit, făptaşul. Ioana, cea cu grajdul plin de vite şi cai, ţine în curtea din spate, legat cu un lanţ ce abia atinge un metru, un amărât de câine, al cărui adăpost, în zilele ploioase, e doar zidul grajdului, dacă are norocul să bată ploaia din direcţie opusă. Altfel, apa curge şiroaie de pe acoperiş, biciuindu-i spinarea slăbănoagă. În vremurile mohorâte, când ploile reci cad zi şi noapte, îl vezi înglodat până-n genunchi, parcă cerşind înfrigurat şi ud eliberarea din captivitate.

Când violenţa vine de la un bărbat, uimirea nu depăşeşte o anumită limită, dar când ea vine de la o femeie, ce a trăit maternitatea, gestul te înfioară şi te pune pe gânduri. Te întrebi de unde ţâşneşte un asemenea sadism. Nu găseşti niciun răspuns, nicio explicaţie. Râul ar fi o alternativă blândă, aproape suportabilă, la toate formele de maltratare de mai sus. Cu condiţia să nu fi auzit de cei şapte căţeluşi roşcaţi, fătaţi pe viforniţă, într-o căpiţă de secară, şi puşi în desagă, cu gând ucigaş, de stăpân...Cu condiţia să nu fi citit Cântecul căţelei, sfâşietorul poem al lui Esenin. Dacă l-ai citit şi reciţi încă în gând versurile În urma lui, fugind după desagă, / Căţeaua da-n nămeţii de pe drum... / Răpindu-i puii, apa din viroagă / Scâncea curgând sub botul ei, acum. (...) / Şi cum atunci, când cineva-n ogradă, / Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins, / Ca stele mari de aur în zăpadă, / Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins..., şi dacă eşti plămădit după chip dumnezeiesc, şi nu satanic, lacrimile din ochi şi nodul din gât vor fi semne ale fiinţei umane care, încă, nu a pierit definitiv din lume.