Cine-s mai frumoşi: peştii sau nuferii?

Petrecerea timpului în parc a devenit o modă. Dar este şi o sursă de auzit/ văzut multe.
Un prieten venit în oraş spunea că cei mai mulţi gemeni sunt la Bistriţa. Şi cei mai mulţi câini albi, mici. Părinţi cu copii, bunici cu nepoţi, câini, biciclişti, o societate deasă, mai deasă decât copacii.
Aici vin miresele pentru poze. Un artist fotograf îi cere unei tinere, îmbrăcate în alb, să-şi mişte mâinile „cu feminitate” ( mă gândesc eu la ideea de zbor, de înger), la care ea răspunde un rigid „nu ştiu cum” şi el „nici eu, crede-mă”... Mirele stă deoparte, sprijinit de bancă, uluit de voaluri şi dantele, pierzând din vedere orice alt detaliu.
Lacul nu-i al codrilor, nu-i nici albastru. E al betonului, al cenuşiului. În funcţie de admiratori, lacul se destăinuie: pentru unii, care se simt atraşi de peşti, cei mai mulţi roşii, el poartă povara unui acvariu improvizat, îşi spune povestea, îşi cântă suferinţa, de parcă ar fi un prinţ pedepsit pentru curaj, care aşteaptă ca cineva să-l înţeleagă şi să-i rupă vraja; pentru alţii, ce rămân cu ochii aţintiţi spre nuferi, în dor de galbeni, dar numai albi şi roz, ca o mutare a valorilor, spre modernitate, lacul este rama unui tablou vechi, mâncat de molii, dintr-o grădină botanică nouă, mereu în căutare de locul care să fie al lui.
A mai apărut, în competiţie, un artistic trunchi de copac, pe care au crescut ciuperci, ca nişte farfurioare albe, cuiburi mici pentru păsările puţine care mai aleg să stea, să cânte, să bată pe loc din aripi. Şi, în scurtă vreme, să zboare.
La mijloc de parc, lacul ţine în echilibru plimbările din prima jumătate cu cele din a doua jumătate. E un lac-vamă, e un lac hotar. E lacul care ţine apa. Aceasta-i tristeţea cea mare a lacului, că nu-şi poate lăsa apa să curgă, să treacă de-a lungul parcului, să se întoarcă, în ce formă doreşte, liber şi natural.