Budeşti, 688 ani de la atestare

   La 10 aprilie 1329 este atestat documentar sigur satul Budești, cu prilejul unui schimb de moșii între regele maghiar Carol Robert de Anjou și doi dintre magistii săi. Pentru ca schimbul să se facă „legal” s-a apelat la Capitlul din Alba Iulia (un fel de notariat) care a trimis oameni de încredere ce au stabilit prin înțelegere cu vecinii traseul hotarului moșiei, menționând într-un raport amănunțit formele de relief dominante și uneori denumirea lor. Hotarele moșiei Budatelek (numele satului Budești până la 1924) încep de la „locul numit Kapus   …   apoi hotarul coboară la râul Ludoș și trecându-l merge spre Dealul Răchitiș care o desparte de pământul Cătina și apoi de Copru, de aici, se îndreaptă pe o creastă spre Dealul Crucii și apoi Dealul Lumperdului, spre răsărit se află moșia Sânmihai și Dealul Țuguiat care o desparte de pământurile numite Chiciud și Visuia, de aici se îndreaptă și merge pe aceeași creastă până la locul de mai înainte numit Kapus, și astfel se sfârșesc hotarele moșiei Budatelek.

   Satul Budești se află situat din punct de vedere geografic într-o mică depresiune (groapa Budeștiului) la cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Mureșului și Someșului unde a supraviețuit vicisitudinilor vremurilor chiar dacă vatra satului a cunoscut unele mici „deplasări” spre zone mai protejate și mai adecvate așezărilor gospodăriilor locuitorilor. Documentele îl menționează în anii 1571, 1616, 1635, 1638, 1664, 1684, populația este recenzată periodic începând cu anii 1720-1721, locuitorii își edifică instituțiile fundamentale – biserică și școală, participă la evenimentele locale dar și la cele naționale și chiar internaționale.

   Cunoașterea istoriei fiecărui sat ne dă posibilitatea să înțelegem mai bine faptul că noi, cei contemporani, venim din trecut, trăim în prezent și privim spre viitor, că aparținem unei comunități locale, unui popor, unei națiuni și că „o națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea de moșie și de strămoșii săi, este un popor condamnat la pieire”, așa afirma la începutul secolului XX marele istoric și gânditor Nicolae Iorga. Timpul pare să îi dea dreptate.