O criză a educației?

        Este responsabil ca discuția asupra educației să fie dusă până la consecințele educației actuale. Un prestigios demnitar american scria la un moment dat că, în pofida democratizărilor și progreselor științifice și tehnologice, starea din societate nu este acceptabilă. „Naţiunea în care trăim azi este mai violentă şi vulgară, mai trivială şi cinică, mai ignorantă şi fără remuşcări, mai deviantă şi deprimată, decât cea în care am trăit odinioară. O cultură populară, care este deseori brutală, înfiorătoare şi îndrăgostită de moarte, fură inocenţa multor copii. Oamenii ucid alţi oameni şi se sinucid cu o mai mare uşurinţă. Bărbaţii şi femeile se abandonează unii pe ceilalţi şi îşi abandonează copiii fără prea multă ezitare. Căsătoria şi familia sunt mai slăbite, mai instabile şi mai puţin normative” (William J.Bennett, The Index of Leading Cultural Indicators. American Society at the End of the Twentieth Century, 1999).

         Realităţile  de acum două decenii au rămas. Diagnoza a fost și este valabilă nu doar în America.

  Consecințele fiind alarmante, se acuză neajunsuri majore în educația de azi. Bunăoară, președintele SUA preconiza renunțarea la actualul sistem cantitativist de evaluare, care afectează grav educația în multe țări și revenirea la realitățile vieții (Donald Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Börsen Medien, Kulmbach, 2016, p.69). Copiii trebuie “educați, nu îndoctrinați”! În Germania înalți demnitari susțin că „tendința actuală duce într-o nouă catastrofă” (Julian Nida-Rümelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe..., Herder, Freiburg im Breisgau, 2015, p.147), căci o seamă de competențe cruciale în viața oamenilor, „competența puterii de judecată”, „competența deciziei”, „competența cooperării”,  sunt sacrificate în educație. Nu ar trebui ca “orientarea cognitivistă” a educației (p.106), pe care OECD o ia ca premisă indiscutabilă, să excludă alte valori. În Franța actualul ministru al educației cere reforma educației școlare pentru a putea face față pericolelor de neadaptare, de declin economic și de implozie a societății (Jean-Michel Blanquer L’Ecole de demain. Propositions pour une Education nationale renovee, Odile Jacob, Paris, 2016, p.7). În fața “catastrofei pedagogice” actuale, este de conștientizat că doar din științele cognitive nu se obține ceea ce trebuie făcut în educație.

       Iar dacă SUA, Germania, Franța, care au orientat educația lumii, aduc în discuție veritabile „catastrofe”, atunci ne dăm seama cât de gravă este situația în alte țări și cât de adecvat este termenul „criză”. Mai ales în țările care mai mult  imită dezvoltări!

       Sub „criza educației” unii au în vedere împrejurarea că educația nu mai formează  individualitatea liberă, responsabilă și creativă. Alții că nu a avut loc adaptarea educației la societatea industrializată bazată pe digitalizare și nanoștiințe. Unii au în vedere adâncirea crizei morale din societate și faptul că educația nu are răspuns. Sunt de părere că, odată cu deteriorarea formării individualității, s-au produs și scăderea creativității și adâncirea crizei morale.

   Nu trăim o criză a educației în înțeles medical – criza este atunci când organismul nu mai are destule posibilități de supraviețuire. Educația are resurse, prost folosite, însă. Dar suntem într-o situație de degradare. Educaţia la propriu – cea care reunește, în scop, conţinut şi mijloace, deopotrivă, individualitatea şi valorile convieţuirii, libertatea și răspunderea, integrarea în prezent şi memoria trecutului, profesia şi percepția ei publică (Humboldt, Theorie der Bildung des Menschen, 1793) - slăbește. S-a ajuns la desfigurarea educației  prin reducere fie la un fel de ucenicie, fie la o formă de răspândire a cunoștințelor și propagandă, fie la acțiuni comerciale.  În Europa se acuză deja trecerea la „needucație” organizată (Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung..., Piper, München, Zürich, 2006).  Aceasta creează inși, în cazul bun, utili, dar nu educați.  S-a ajuns ca „actuala cultură media” să concureze educația.

     Desigur, nu orice impas este criză. Și nici orice schimbare. Întărirea poziției științelor în curriculum, consolidarea unor discipline, schimbarea metodicii nu înseamnă criză. Nu este vorba nici de o criză universală a educației. Destule țări  (Elveția, Israel, China și altele) nu trăiesc criza educației.

      Dacă încercăm însă să captăm ceea ce se petrece în Europa și argumentele ce se pun în balanță, de către experți, cadre didactice și cetățeni, atunci devine evident că avem de a face cu o criză. În multe țări este o „criză de sens”, ce constă în aceea că scopul educației este astăzi tot mai confuz. Este o „criză de motivație” ce are ca indicator scăderea încrederii în cunoștințele transmise în învățământ. Este o „criză de conținut”  sesizabilă în aceea că rămân neconvingătoare delimitarea a ceea ce este de învățat și procedeele pedagogice. Este o  „criză de concepție” ce rezidă până la urmă în faptul că sunt prea puțini cei care pot aborda educația ca sistem. 

           La crizele europene amintite în România se adaugă alte crize. Sunt crize în bună măsură proprii.

          În România este o „criză de sistem”. Doar ca un exemplu, semnalat de un distins jurist, în țara noastră sunt 39 de facultăți care improvizează studii de drept, în condițiile angajării pe an a aproximativ 700 de „juriști”, în vreme ce Germania are 8 facultăți, în care se intră dificil, studiile sunt exigente, iar magistrat se poate ajunge după 8-10 ani de studii extrem de temeinice și alte pregătiri. Situația este gravă și în alte domenii - în inginerii (România pregătește peste 200 de feluri de „ingineri”!), în economie (la noi se dau diplome la cam zece feluri de „economiști”), în științele sociale (unde un nou dogmatism și-a făcut loc!). Nu mai vorbim de trădarea masteratului – care în România este nivelul de studii facil, în vreme ce oriunde este cel mai pretențios! Sau de confundarea doctoratului de performanță cu parcurgerea „școlilor doctorale”, evident mediocre!

         Se adaugă o „criză a pregătirii”. Acesta începe cu  „criza lecturii”. România este acum pe ultimul loc în Europa la consumul de cărți, iar chiar la vârfuri în stat și profesori universitari se observă ușor lipsa lecturilor în chestiunile despre care vorbesc. Această criză culminează cu „criza calificării”. Firme de înaltă performanță acuză “calitatea slabă a forței de muncă”, iar Comisia Europeană a remarcat în 2019 “persistentă lipsă de competențe” în România. Cine, în definitiv, nu a întâlnit nepricepere în jur?

      Se adaugă „criza capacității administrative”. Ea provine din faptul că de ani buni urcă la decizii în educație inși care nu sunt în stare să o conceapă. Este redusă capacitatea de a distinge între plierea la trenduri – precum testele sau ierarhizările (rankings) – și rezultatul propriu-zis al educației: competență și angajare în a soluționa problemele vieții în propria societate. Nu se distinge între opinii calificate, responsabile și vocea birocrației ce s-a creat în educație, care apără optica, fie ea și depășită,  ce-i asigură perpetuarea.

        La toate acestea se adaugă faptul că România de azi înregistrează emigrația cea mai mare din lume, în condiții de pace. Efectele sunt dramatice: plecarea de oameni calificați, criza de personal în numeroase profesii, iar în educație sutele de mii de elevi rămași fără asistență parentală.   

        În educația din România actuală și-au făcut loc, cum am mai spus altădată, fenomene grave, care compromit definitiv multe organizări de azi. Doctoratele s-au compromis prin numirea de conducători incompetenți și expansiunea plagiatului. Nivelul profesurilor universitare a scade continuu ca urmare a selecției eronate, care l-ar revolta pe Spiru Haret. Conducerile de unități și universități sunt, cele mai multe, fără cultură instituțională și doar parohiale. Unele, cum s-a văzut bine în ultimele luni în cel puțin patru universități, se întrec să intre în grațiile generalilor noii Securități. Nepotismul și comercializarea de posturi este în ultimii ani mai mare ca oricând, încât Nicolae Iorga și Sextil Pușcariu, care voiau să facă din  prima universitate românească din Transilvania un început de necorupere a ocupării posturilor,  sunt contraziși pe scară mare.

       Un indicator de criză a educației este și faptul că  azi se pune prea puțin întrebarea: ce are educația de creat? Ies din educație persoane care au interiorizat valori? Sau indivizi oarecum profesionalizați, eminamente suficienți și egoiști? Sau veleitari care se strecoară, dar nu generează mare lucru? Sau impostori care pot fi instrumentalizați de un regim sau altul? Sau forță de muncă ce se vinde, dar nu are decât interese pecuniare? Sau oameni care pot găsi job, și atât? Sau persoane competente și integre, în stare de vederi proprii? Sau personalități capabile să conceapă și să se dedice interesului public?   Fiecare putem răspunde la întrebări și întocmi un scor.

  Fără îndoială, educația a dat și persoane demne de prețuire fără rezerve. Numai că efectivul acestora este întrecut copios de cel al nepregătiților, semidocților, descurcăreților, veleitarilor, impostorilor. Disproporția sintetizează elocvent gravitatea crizei educației. (Din Andrei Marga, Remarci la „Dezbaterile de la Sinaia”, Ediția a III-a, 29 martie 2019)